De peste un veac, oamenii regretă acei Botoşani vechi şi blânzi „care se duc”, o dată cu locuitorii lor din alte vremuri. Dar, pentru cei care nu sunt la curent cu astfel de lamentări, oraşul surprinde prin numeroasele insule de clădiri, parcuri şi alei nedesprinse prea mult de trecut şi exilate în peisajul urban recent. Schimbarea adusă de timp a fost mai abruptă în privinţa oamenilor, decât a construcţiilor din oraş. Frumoasele clădiri de la sfârşit de secol XIX şi din prima parte a celui următor, care şi-au pus pecetea asupra urbei, au avut o cu totul altă viaţă, alt public şi alţi locatari. Iar imobilele - ce formează acum o rezervaţie arhitecturală unică prin fidelitatea faţă de stilurile aflate atunci la modă - erau, cândva, simptomul unei modernităţi care nu excludea viaţa patriarhală din uliţele şi mahalalele învecinate.
     Aici trăiau, de fapt, mai multe comunităţi, împărţite prin meseriile, etniile, confesiunile ori starea lor socială – populând aceeaşi localitate, dar intersectându-se numai în locuri şi momente anume. Zonele comerciale sau de prestigiu public, parcurile, străzile micilor meseriaşi, vecinătăţile lăcaşelor de cult, cartierele mai vechi sau mai noi – toate îşi aveau propria lor existenţă, pulsând după reguli nescrise dar binecunoscute celor „de-ai casei”.
     Specificul acestui vechi oraş din nordul Moldovei s-a datorat, în bună parte, „uliţei evreieşti”, cu dughenile şi sinagogile sale. Comunitatea armeană era, şi ea, foarte prezentă. Nici lipovenii nu puteau fi trecuţi cu vederea şi nici colorata lumea a romilor sărmani din „Ţigăni(m)e”. Dintre toţi, evreii au fost cândva nu doar cea mai numeroasă comunitate - un recensământ din 1899 afirmând că reprezintă aproximativ 52% din populaţie (Daniel Dieaconu, p. 147) – ci şi cea mai amplu reprezentată în toate straturile sociale şi culturale ale oraşului. Popula masiv atât mahalaua „Calicimii”, cât şi centrul comercial epatant al urbei; astfel, evreii puteau fi întâlniţi în liceul de elită „August Treboniu Laurian” sau pe Strada Muzicanţilor, unde formau tarafuri vestite, împreună cu lăutarii ţigani (Din Botoşanii de odinioară..., p. 59). Animau binecunoscute cârciumi, familiare chiar şi poetului Mihai Eminescu - cum era aceea a lui Iancov Mechel Wechsler, „în faţa birjăriei” din târg; se spune chiar că poetul aprecia erudiţia proprietarului, de altfel un cunoscut lider al obştii evreieşti (Din Botoşanii de odinioară..., p. 40). Contau, cu siguranţă şi celelalte afaceri evreieşti, sălile de teatru sau cinema, fabricile, spitalele şi librăriile, fără de care viaţa botoşănenilor ar fi fost mult mai săracă.
     Prezenţa acestei comunităţi şi-a pus amprenta pe toate registrele existenţei urbane. O vom regăsi deci, atât în arhitectura rezidenţială sau populară, cât şi în cea public utilitară (inclusiv industrială), prin comanditarii, constructorii, proprietarii, chiriaşii, enoriaşii, vizitatorii sau clienţii locului.
     Din păcate, majoritatea acestui patrimoniu arhitectural s-a destrămat, o dată cu disoluţia comunităţii înseşi, redusă astăzi la aproape 125 de membri (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 4 iunie 2011). Pierzându-şi rosturile şi oamenii, ansamblurile de clădiri, cu împrejmuirile şi căile de acces iniţiale, s-au redus la piese disparate, deteriorate sau deturnate de la ceea ce forma cândva „ţesătura” peisajului urban. Pierderea anexelor, degradarea accesoriilor (cum ar fi decoraţiile balcoanelor, a ferestrelor sau a grilajelor) şi desfiinţarea zonelor de departajare (formate din garduri, spaţii verzi, arbori) sunt, de altfel, primele semne ale trecerii timpului şi ale transformării caselor în monumente.
     Patrimoniul arhitectural la care ne referim a rămas încă deosebit de semnificativ, în ciuda sistematizării destructive din ultimul deceniu al regimului Ceauşescu sau a crizei economice postcomuniste. Ceea ce s-a schimbat cel mai puţin de-a lungul anilor a fost însă atitudinea generală, de ignorare sau de minimalizare a componenţei şi valorii sale. În afara chestiunilor strict juridice şi financiare legate de proprietatea asupra unor imobile confiscate de statul comunist (vezi http://www.adevarul.ro/locale/botosani/Botosani-_Scoli-gradinite_si_spitale_retrocedate_0_404359846.html, accesat la 4 iunie 2011), opinia publică pare aproape indiferentă la acest subiect. Explicaţiile sunt numeroase: tăcerea care înconjura „naţionalităţile conlocuitoare” în perioada comunistă, emigrarea masivă a evreilor (mai ales în anii ʼ60-ʼ70), penuria generalizată din ultimele decenii, lipsa unei culturi istorice şi a civismului local, o anume repulsie faţă de noii „îmbogăţiţi” ai oraşului şi de proprietăţile lor (inclusiv clădirile de patrimoniu). Poate cel mai surprinzător element al acestei „uitări” vine din perioada interbelică, când convieţuirea părea atât de firească încât nu se simţea nevoia apelativelor ori separaţiilor cu substrat etnic. Ne referim, fireşte, la deprinderi formate pe durată lungă, în viaţa de zi cu zi, şi nealterate de politicile extremist-antisemite, din anii ʼ40.
     Coexistenţa îndelungată a dus, uneori, la o anume dizolvare (uneori intenţionată) în cultura şi societatea românească. Astfel încât, în afara construcţiilor strict destinate vieţii comunitare evreieşti – în special a sinagogilor – majoritatea clădirilor la care ne referim nu se diferenţiau de ansamblul general urban prin funcţii, concepţie ori stil arhitectural, ci prin uzajul lor, fiind ridicate, întreţinute şi folosite cu precădere sau în exclusivitate de locuitorii evrei. Chiar şi sinagogile - peste 70 în perioada interbelică - au fost influenţate de specificul arhitectural local; „înfăptuite prin străduinţa evreilor, pentru necesităţile lor”, clădirile au fost, în ansamblu, marcate de „aportul factorilor de mediu cultural şi material românesc, în contextul şi cu aportul ideilor şi tehnicilor de realizare” funcţionale la un moment dat, fie ele de circulaţie regională, restrânsă ori larg europeană (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 175). De altfel, multe case de rugăciuni au fost locuinţe particulare, adaptate cerinţelor cultului (Şlomo Leibovici Laiş, p. 188, 194-198); unele au rămas în proprietate privată, dar de obicei erau, până la urmă, donate comunităţii. Această situaţie recomandă, o dată în plus, reevaluarea clădirilor la care ne referim ca piese definitorii ale patrimoniului româno-evreiesc.
     Oraşul a păstrat, sub straturi edilitare târzii, urmele construcţiilor sale medievale şi premoderne. Cum prezenţa locuitorilor evrei, negustori şi meseriaşi, era o certitudine în această prosperă (pe atunci) aşezare a principatului Moldovei, putem aprecia că existenţa lor s-a legat şi de vestigiile arhitecturale din secolele XVII-XVIII. Structura acestor construcţii, bazată pe o reţea complexă de pivniţe (depozite subterane), delimitează zona comercială tradiţională a oraşului, care s-a menţinut secole în şir. Târgul Vechi, grupat în jurul halelor, s-a extins treptat cu prăvăliile şi atelierele sale, adăugându-şi, în secolul al XVIII-lea, un Târg Nou, cu mahalale tot mai cuprinzătoare (Victor Tufescu, p. 90). Din această perioadă par să dateze – cel puţin după criterii stilistice - şi cele mai vechi case din oraş (Eugenia Greceanu, p. 62). În ambele Târguri era câte un nucleu de populaţie evreiască, cel mai vechi provenind încă din secolul XVI (Şlomo Leibovici Laiş, p. 19). Colonia s-a mărit în ritm foarte alert la începutul secolului al XIX-lea, cu emigranţi din Galiţia, Polonia şi Rusia.
     Aportul masiv al noilor veniţi s-a tradus „în construirea intensă de dughene în Târgul Nou”, aglomerate în parcele tot mai înguste dacă este să le comparăm cu cele din perioada anterioară (Eugenia Greceanu, p. 61). Cei înstăriţi au ocupat nu doar vadul comercial principal al oraşului, de pe Calea Naţională, ci au început să pătrundă şi în zona caselor boiereşti. Încă de la începutul secolului îşi manifestaseră un anume interes în acest sens (la 1833, aga Grigore Balş îşi închiria casele din mahalaua Vrăbieni la „un evreu”), dar după 1900 au căutat să şi cumpere imobile în zona rezidenţială (Eugenia Greceanu, p. 42). De altfel, aşezarea mai semnificativă a boierilor în oraş datează tot din prima jumătate a secolului XIX. Într-o primă fază, ei au cumpărat sau copiat casele târgoveţilor. Chiar şi atunci când au început să îşi construiască reşedinţe proprii, în stil european, nu au renunţat uşor la acareturile înconjurătoare, la grădini şi livezi, orăşenii nefiind, în general, cu totul desprinşi de sat şi de moşii (Eugenia Greceanu, p. 64). Acest mod de locuire a fost, de altfel, specific oraşelor-târguri premoderne din provinciile româneşti, caracterizate „printr-o dispoziţie afânată a construcţiilor, clădirile de locuit având în preajma lor gospodării şi terenuri cultivate” (Gh. Curinschi, p. 32).
     La mijloc de veac XIX, mai toate oraşele moldoveneşti arătau la fel, având „aceleaşi case cu un singur cat, un balcon pe parter dinainte şi un cerdac, care înconjoară aproape toată clădirea, aceleaşi prăvălioare de jidani şi de armeni” (Daniel Dieaconu, p. 99). În afara câtorva biserici şi a unor case mai întemeiate, care aveau cel puţin pivniţele din zid, majoritatea clădirilor erau, se pare, din lemn, inclusiv cele obşteşti. De altfel, „până la 1820, nu putea fi vorba, în Botoşani, despre o clădire publică [...]. Funcţionarii care aveau atribuţiuni de administraţie comunală, cum era şoltuzul, îşi scria[u] actele în casa [lor]” (Artur Gorovei, p. 296). Abia la 1832 s-a prevăzut, în cheltuielile publice, o sumă pentru „chiria casei municipalităţii”. Curând, Eforia oraşului a dorit să îşi cumpere un local propriu pentru cancelarie, ceea ce s-a realizat doar în 1851, prin intervenţia generoasă a domnitorului Grigore Ghica (Artur Gorovei, p. 296-297).
     Cam în aceeaşi perioadă, apar şi construcţiile de zid ale comunităţii evreieşti, în speţă cele destinate cultului. Până atunci, majoritatea caselor de rugăciuni, cu anexele lor (inclusiv şcolile, dar foarte probabil şi baia rituală) erau construite din lemn. Cât despre sediul administrativ al comunităţii (eforiei), se pare că era plasat tot în locuinţe particulare. Un document sugerează că diferitele chestiuni de interes public se discutau de obicei în particular şi fragmentat, pe la casele conducătorilor obştii (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 4). În unele cazuri, se convocau, probabil, adunări lărgite în casele de rugăciuni. Târziu, eforii înşişi s-au preocupat să-şi externalizeze activitatea, instalându-şi birourile într-un local aparte care, la 1923, era situtat pe „Strada Griviţei nr.11, fosta şcoală Hilel Cahane” (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 5).
Fosta sinagogă
Botoşanii Vechi
Case evreiesti
Centrul comunitar
Clinica Tauber
CVAS
Casa Fraţilor Segal
Casa Moscovici
Şcoala evreiască
Sinagoga
Teatrul de papuşi Weber
     Până la apariţia caselor boiereşti şi a clădirilor publice, peisajul edilitar a fost dominat de aşa-numita arhitectură populară urbană. Erau case construite, în general, pe un singur nivel, fără pivniţă, cu beciul amenajat independent, în curte. Erau ridicate în paiantă, pe „schelet de lemn şi panouri din dulapi, îmbrăcaţi pe ambele feţe cu lipitură de lut pe nuiele împletite, totul fiind acoperit cu tencuială”; de obicei, planul casei presupunea existenţa unei tinde, în jurul căreia se distribuiau simetric două sau patru odăi, intrarea fiind marcată de un pridvor. Ceea ce aveau în comun era „nelipsitul cerdac”, dispus pe una sau mai multe laturi. În general, sculptura de lemn a componentelor vizibile era simplă, decoraţia fiind mai pretenţioasă la casele care imitau parţial arhitectura de zid. În acest caz, apăreau detalii menite să atragă atenţia asupra „calităţii de orăşean a proprietarului”, cum ar fi motivele inspirate din stilul clasic (frontoane, coloane) (Eugenia Greceanu, p. 82). Această translare ornamentală în registrul autohton se poate, de altfel, recunoaşte şi în alte oraşe moldoveneşti, cum ar fi Iaşul, Suceava ş.a.m.d. În aceste oraşe, la multe case „acoperişul în două ape al pridvorului apare mărginit de frontonul clasicizant, iar stâlpul de lemn era învelit într-un strat de tencuială ce imită fusul cilindric, ori de-a dreptul transformat în coloană toscană” (Mihai Ispir, p. 50). Majoritatea vechilor case botoşănene au fost însă demolate, mai ales în anii 80. Înainte de a dispărea, ele îşi pierduseră deja o bună parte din anexe, cum era, de pildă, „bucătăria cu monumentalul cuptor moldovenesc” (Eugenia Greceanu, p. 83).
     Foarte probabil, cei mai mulţi dintre botoşăneni, inclusiv evrei, au locuit generaţii de-a rândul în astfel de case înzestrate, după caz, cu acele grădini care dădeau un farmec aparte oraşului. Chiar şi casele de rugăciuni ale mahalagiilor erau, nu de puţine ori, plasate în acelaşi ambient. Un rabin respectat în cartier îşi primea fidelii acasă şi astfel, lângă odăile familiei, apăreau spaţii de rugăciune minimal amenajate. Un fost locuitor din Botoşani aminteşte o astfel de sinagogă în cartierul „drumul Suliţei” (Suliţer Weg), descriind-o ca pe o locuinţă modestă cu „bănci de-a lungul pereţilor, un Balemer din lemn, la fel şi amvonul”; în camera din spate se născuseră tatăl şi unchii povestitorului (Şlomo Leibovici Laiş, p. 199). Căsuţa cu acoperiş de şindrilă (prin care uneori răzbea ploaia), avea „pământ pe jos”, iar pereţii erau spoiţi în var şi humă; era ascunsă „în fundul unei grădini, asemeni celorlalte din mahala”, fiind rând pe rând înconjurată de liliac, porumb, floarea-soarelui, nuci sau troiene uriaşe de zăpadă (Şlomo Leibovici Laiş, p. 199-201).
     Uliţele şi pieţele au fost multă vreme nepavate şi neluminate noaptea, transformând circulaţia în oraş în adevărate aventuri şi fixând, o dată în plus, locuitorii, în vecinătăţi bine delimitate. Un document de la 1820 nota disperarea târgoveţilor care uneori nu puteau răzbate prin noroaiele uliţelor „nici cu sufletul de la un loc la altul”, îndurând lipsa celor necesare traiului zilnic, mai ales primăvara şi toamna, când drumurile ajungeau de neumblat (Eugenia Greceanu, p. 65). Zonele sărace şi-au prelungit această izolare în propriul disconfort până târziu în secolul XX, când mahalaua din „Calicime”, majoritar evreiască şi cuprinzând aproape un sfert din suprafaţa oraşului, era „cartierul cel mai oropsit al oraşului”, cu „străzi desfundate, întunecoase, fără trotuare, nepavate”, care constituiau un adevărat pericol noaptea, mai ales în anotimpurile ploioase (Şlomo Leibovici Laiş, p. 251). Aici trăiau oameni de toate profesiile: mici meseriaşi sau comercianţi, hamali, birjari, misiţi, cârciumari, iar în zona mai apropiată de centru chiar şi liber-profesionişti, medici şi avocaţi. În majoritatea cazurilor, locuinţele erau foarte modeste, având una sau două camere joase, care slujeau de bucătărie, dormitor, atelier sau prăvălie pentru o întreagă familie de 5-6 persoane. Erau luminate cu opaiţ sau lampă de petrol, nu aveau instalaţie de apă curentă sau canalizare. Zilnic, sacagii aduceau apă în cartier, de la mare distanţă, căci exista o singură fântână, uneori de nefolosit. În această aglomerare lovită de penurie cronică, până şi vegetaţia care se revărsa în restul oraşului era un lux nepermis (Şlomo Leibovici Laiş, p. 251-252). De altfel, nici zona coemercială centrală nu lăsa loc pentru aşa ceva, terenul fiind gestionat aici cu multă zgârcenie. Aşa se face că, pînă la urmă, chiar şi familiile evreieşti mai înstărite se mulţumeau cu plimbările în locuri publice. La 1932, inventariind distracţiile oraşului, un observator nota că cel mai mare parc din Botoşani („Eminescu”, amenajat de familia boierilor Vîrnav şi donat urbei) devenise un refugiu predilect al anumitor locuitori. Mai precis, „cei ce profită mai mult de aerul curat şi de muzică, sunt cei săraci cari nu se duc nicăieri în timpul verii şi evreii cari stau în centru şi nu au un colţ măcar de ogradă să se poată mişca în libertate” (Tiberiu Crudu, p. 214).
     În contrast cu locaţiile aglomerate ale oraşului, zona rezidenţială modernă, care s-a extins treptat într-o parte a Târgului Nou era invadată de vegetaţie, spaţiile verzi fiind organizate aici în scop decorativ şi nu economic (grădini sau livezi, ca în vechile gospodării ale târgoveţilor). Această dispoziţie oferea caselor „o izolare şi o discreţie căutate”. Erau clădiri impunătoare, „având de multe ori aspectul unor unor palate de mai mici sau mai mari dimensiuni”: acesta a fost cartierul „protipendadei locale”, care îşi afişa astfel rangul şi averea. Construcţiile datează majoritar din secolul XIX, mai ales din ultima sa parte (Paul Petrescu, p. 292). Stilistic, ele expun elemente „ţinând de neoclasic în diferite variante, de la cel venit pe filieră rusească şi uneori poloneză, la cel de factură franţuzească, alături de elemente ale neogoticului impus ca o modă de administraţia habsburgică din Bucovina vecină şi Galiţia şi alături de o decoraţie de inspiraţie barocă reluată târziu şi uneori greu de identificat sub haina versatilă a unui «secesion»” (Paul Petrescu, p. 293).
     Din specia reşedinţelor prestigioase care au fost ridicate, modificate sau întreţinute de proprietari aparţinând elitei evreieşti locale, ne vom opri asupra celor mai cunoscute, intrate în fondul patrimonial declarat al oraşului. Ne referim, în primul rând, la casa Moscovici, devenită în perioada interbelică sediul Camerei de Comerţ din localitate. Proprietarul, Beriş (Boris) Moscovici a fost un mare bancher, care a ţinut să îşi ridice o reşedinţă pe măsura orizontului său cultural şi profesional, de factură occidentală. Casa lui din Calea Naţională nr. 62 (înregistrată pe lista monumentelor istorice din 2004, prin codul BT-II-m-B-01913) era „o admirabilă reflectare a barocului italian de şcoală clasicistă, cu reminescenţe palladiene transmise probabil prin filieră austriacă” (Eugenia Greceanu, p. 96). Imobilul a fost construit înainte de 1872 şi refăcută după 1888 (Eugenia Greceanu, p. 109). Dar iată şi un scurt istoric, nu lipsit de surprize, al acestei clădiri emblematice pentru Botoşani: „Casa bancherului Boris Moscovici a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, având un stil de influenţă franceză. Familia Moscovici petrecea cea mai mare parte a timpului la Paris, aşa că după o perioadă, a decis să vândă imobilul. Clădirea cu patru faţade a fost achiziţionată de Camera de Comerţ, instituţie care a folosit-o între cele două războaie mondiale. Serviciile Camerei funcţionau la etajul al II-lea, iar restul camerelor erau date spre închiriere. La parterul clădirii a funcţionat în 1888 şi o librărie, iar între cele două războaie a avut sediul acolo şi Garda de Fier. În februarie 1941, la parterul Palatului Camerei s-a cedat o cameră, unde a funcţionat sediul «Ajutorului legionar» (sic!). În Procesul – Verbal de inspecţie din 21 – 24 octombrie 1943, referitor la Palatul Camerei, acesta era văzut ca fiind «Cea mai frumoasă, încăpătoare şi mai monumentală Cameră de Comerţ din Regiune». La 1 Mai 1944, Consiliul de Administraţie a închiriat trei camere pentru Serviciul Sanitar al oraşului, două apartamente pentru Circumscripţia III Poliţie, iar la etaj pentru Instanţa Specială de Judecată, Tribunalul”. După 1990 a fost, o vreme, sediul unei firme. Până la urmă, clădirea a fost destinată bibliotecii judeţene Botoşani (vezi http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Actualitate/2010-12-20/Palatul+Camerei+de+Comert+a+devenit+biblioteca.html, accesat la 2 iulie 2011).
     Bancherul Moscovici era un personaj important în oraş, în 1917, regele Ferdinand, aflat în vizită în Botoşani, fiind găzduit în casa lui (Şlomo Leibovici Laiş, p. 37). Se pare că îl cunoscuse şi pe regele Carol, care s-ar fi interesat personal, tot într-o vizită la faţa locului, dacă are cetăţenie română. Cei doi se regăseau în lumea bună a Europei de atunci (s-au întâlnit la Karlsbad) aşa încât nu e de mirare că regele i-ar fi înlesnit, se pare, dobândirea cetăţeniei (Din Botoşanii de odinioară..., p. 40). Dorinţa sa de a se integra în protipendada românească se vede şi din aceea că deţinătorul „Băncii Moldova” şi-a măritat ambele fete cu fraţii Arapu, „moşieri moldoveni de viţă, mari proprietari de vii şi crame la Hodora” (Şlomo Leibovici Laiş, p. 351).
     O altă reşedinţă prestigioasă din oraş a fost casa Sommer, reconstruită din temelii în 1997 (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 232). „Înălţată în 1830, a adăpostit, în 1865, timp de câţiva ani, o sală de teatru, în care au dat spectacole trupe cunoscute ale timpului (Tardini, Pascally)” (Botoşani. Monografie, p. 251). Aici au jucat fraţii Vlădicescu şi Matei Millo, iar în 1869 şi-a încheiat cariera de sufleur junele Eminescu (Ştefan Ciubotaru, p. 17). Clădirea de pe Strada „1 Decembrie 1918” - Calea Naţională nr. 60 (vezi Eugenia Greceanu, fig. 110 A-B şi 111 A-B)- ilustrează „un stil arhitectural eclectic, de inspiraţie romantică. Asemeni mai multor case din perimetrul în care se află, construcţia a avut dublă funcţiune, aceea de spaţiu comercial şi de locuinţă. Proprietarul ei a fost Hirsch Sommer. Datorită valorii sale arhitecturale şi memorialistice, cladirea a fost înscrisă pe lista monumentelor protejate de lege, însă, prin anii ’80 a fost scoasă de acolo de Haralambie Alexa, prim secretar al Comitetului Judeţean de partid şi apoi demolată. Cladirea fost reconstruită [...], iar după Revoluţie s-a încercat să i se redea o destinaţie culturală amenajându-se aici un cinematograf [...]. Proiectul nu a avut impactul dorit, aşa că cinematograful a fost desfiinţat la puţin timp, cladirea păstrându-şi doar importanţa arhitecturală [...], a specificat Gheorghe Median, muzeograf în cadrul Muzeului Judeţean. Casa Sommer reprezintă, alături de Biserica Uspenia şi Primăria municipiului - fostul Tribunal Judeţean, cele trei edificii botoşănene legate de viaţa lui Mihai Eminescu” (vezi http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Actualitate/2010-11-29/Cladire+monument+reconstruita+dupa+demolare.html, accesat la 8 iulie 2011).
     Casa Ursianu-Fişer de pe Bulevardul Eminescu nr. 52, a fost consemnată într-un plan al oraşului de la 1872 (întocmit de arhitectul Ştefan Emilian) sub numele proprietarului de atunci, Grigore Ursianu (Urşianu). Deşi are un singur nivel, este o apariţie de-a dreptul extravagantă, atribuită eclectismului de şcoală franceză. Nu este însă foarte certă istoria edificării sale şi se pune întrebarea dacă reprezintă, într-adevăr, „unul dintre primele exemplare ale acestui tip super-opulent din Botoşani” sau poate că „ultimul proprietar, bancherul Abraham Fişer [...] i-a adăugat actuala decoraţie exterioară, către 1900” (Eugenia Greceanu, p. 96). Ornamentaţia sa este, într-adevăr abundentă, mai ales pe latura sudică, unde se pot vedea mai multe nimfe, măşti, capiteluri, îngeraşi, etc. (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 46). Înregistrată pe lista monumentelor istorice din judeţ din 2004 (cod BT-II-m-B-01884), a devenit sediul Casei de Asigurări de Sănătate din Botoşani.
     Un alt exemplar cu totul remarcabil al arhitecturii rezidenţiale din Botoşani, în stil eclectic neoclasicist, a fost casa Eichenbaum-Lustgarten din Str. Nicolae Grigorescu nr. 4, construită în 1877 şi, din păcate, dărâmată înainte de 1980 (Eugenia Greceanu, p. 96).
     Cum oraşul trăia de pe urma mărfurilor tranzacţionate – găzduind unul dintre cele mai vechi şi mai vestite iarmaroace din Moldova (Paul Petrescu, p. 295) - era de aşteptat ca locuitorii săi să se fi preocupat serios de construcţiile utile vieţii economice. Cartierele comerciale erau, de altfel, atent reglementate de autorităţi, care supravegheau dispoziţia şi amenajarea „dughenilor”. La început de secol XIX, ele erau „construite din bârne şi vălătuci, fiind acoperite cu stuf şi şindrilă” şi aveau streşini largi – care protejau oarecum de intemperii nu doar mărfurile, dar şi călătorii - dând străzilor aspectul unor „vaste bazare” orientale (Paul Petrescu, p. 296). În timp, arhitectura comercială s-a dezvoltat în funcţie de posibilităţile materiale şi de prestigiul proprietarilor. „Locul dughenilor cu mici platforme dinainte pentru vânzarea mărfii şi cu streşini largi” (care se mai puteau vedea în Botoşani la sfârşitul anilor 60) a fost luat, pe la mijlocul veacului XIX, de „prăvălii mai mari, de zid, având faţade ce copiau detaliile clasicizane ale edificiilor de pe strada principală, cu arcade false şi pilaştri angajaţi. Fiecare prăvălie avea o faţadă îngustă de trei-patru metri, în care abia încăpeau o uşă şi două ferestre, dar se dezvolta în adâncime, întrucât în spatele prăvăliei sau atelierului era locuinţa micului negustor sau a meseriaşului”; unele „aveau deasupra parterului un soi de «mezanin» alcătuit din odăiţe mici, scunde, băgate sub acoperiş [...] cu ferestre mici” (Paul Petrescu, p. 297).
     Cartiere întregi reluau acelaşi tipar al caselor-prăvălii lipite una de alta, cu intrarea directă într-un spaţiu comercial restrâns, din care se trecea în odăile unde trăia familia respectivului întreprinzător. Strada Transilvaniei, de pildă – numită, popular, „Între cafenele” – a rămas o mostră tipică a vechiului târg, populat de modeşti comercianţi şi artizani. Dar şi pe Strada Marchian, pe Calea Naţională, pe Strada Victoriei (Blănari) sau pe Strada Mioriţa se puteau întâlni astfel de amenajări. Având aproape întotdeauna un singur nivel, dispuse în şir continuu, erau unificate prin decoraţia similară a faţadelor (dominată de arcadele ferestrelor şi uşilor) (Eugenia Greceanu, fig. 100A, 100C, 101A-B, 102A-B, 104, 105). Multe au fost însă demolate în anii 80.
     Marele vad comercial a beneficiat însă de construcţii impozante, care au făcut din centrul istoric al oraşului o zonă „renumită pentru valoarea sa arhitecturală” (Eugenia Greceanu, p. 86). Ea cuprindea piaţa cea mai frecventată a Botoşaniului (numită, de-a lungul timpului, „Piaţa târgului”, „Piaţa Mare”, „Piaţa Carol”, „Piaţa 1907” sau „1 decembrie 1918”), cu o porţiune din drumul principal (Strada Mare, Calea Naţională, Strada „1 decembrie 1918”). Practic, oraşul a evoluat de-a lungul secolului al XIX-lea, de la tipul de târg concentrat asupra arterelor principale de tranzit, spre cel care are drept centru de greutate piaţa, locul efectiv al tranzacţiilor, spre care se îndreaptă, predominanat, reţeaua de străzi (Gh. Curinschi, p. 32). De altfel, cam peste tot în ţară, „etapa hotărâtoare pentru cristalizarea unor ansambluri centrale mai mult sau mai puţin închegate o constituie sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea”, iar „pe străzile comerciale, locul caselor de lemn, dispuse liber, cu terenuri mari în jurul lor, a fost luat de clădiri de zid aşezate în regim închis” (Gh. Curinschi, p. 34).
     Pe o structură medievală de beciuri boltite, zona centrală avea două tipuri de clădiri: dughene de parter sau cu parter şi etaj destinat, în general, locuinţei. Unele detalii de arhitectură sugerează că multe etajări datează de la mijlocul secolului XIX (Eugenia Greceanu, p. 86-87). Dar după marele incendiu din iunie 1887 - care a devastat aproape opt sute de case, în majoritate evreieşti, ca şi unele clădiri de cult (Şlomo Leibovici Laiş, p. 202) - centrul oraşului a fost refăcut de o manieră impresionantă. Faptul s-a datorat şi modului în care sinistraţii din Botoşani au fost imediat ajutaţi de alte comunităţi evreieşti, din ţară sau din străinătate (Şlomo Leibovici Laiş, p. 202-3).
     Se pare că incendiul a înlăturat ultimele dughene improvizate („din paianturi”) şi a impus refacerea nivelelor superioare a clădirilor din centru (Eugenia Greceanu, p. 92). Este vorba mai ales de faţade, căci structura clădirilor a rămas destul de fidelă vechilor modele. În general, planul construcţiilor era în formă de L, cu latura scurtă aşezată spre vadul comercial, cu acces în curtea interioară prin traversarea dughenei sau printr-o uliţă secundară. În curte, clădirile aveau cerdac, balcoane de lemn şi geamlâcuri tipice arhitecturii de târg premoderne (Eugenia Greceanu, p. 87). Astfel, zona funcţională se păstra în limitele tradiţiei, iar cea publică, menită să exprime rangul şi prosperitatea proprietarilor, căuta să impresioneze prin detalii decorative de influenţă apuseană. Refacerea a clădirilor cam în acelaşi timp a permis şi o unificare a fronturilor, care dă astfel senzaţia de ansamblu arhitectural coerent. Această „arhitectură de pronunţat caracter occidental şi de foarte bună calitate”, constituie „aportul principal al comunităţii evreieşti din Botoşani la îmbogăţirea valorilor oraşului [...], căci în 1890 porţiunea respectivă se afla în proprietatea marilor negustori şi bancheri evrei (s.n. C.M.)” (Eugenia Greceanu, p. 92). Faţadele respective înglobează elemente de „Renaştere, baroc, rococo, clasicism, ecletism de şcoală franceză şi chiar Seccesion” (Eugenia Greceanu, p. 93). Domină însă „evidente tendinţe neoclasicizante concretizate mai ales în ordonanţa ritmică a faţadelor definite de o simetrie în care succesiune ferestrelor este întreruptă la intervale riguroase de uşile dând pe balcoane de fier forjat” (Paul Petrescu, p. 291). Aceste clădiri s-au înregistrat în 2004 pe lista monumentelor istorice ale judeţului, în grupaje de ansambluri urbane (BT-II-a-A-01849; BT-II-a-A-01850; BT-II-a-A-01853; BT-II-a-A-01854; BT-II-a-A-01856).
     Cărţile poştale de epocă insistau asupra Pieţii Mari şi a Căii Naţionale, surprinzând şi câteva dintre cele mai cunoscute firme ale unor oameni de afaceri evrei: librăria „Minerva” - proprietate Goldschleger & Comp. (Ştefan Ciubotaru, p. 79); librăria „Modernă” a lui Z. Schwartz, instalată în fosta casă Moscovici (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 138); magazinul (Casa) Carol Ankele, comercializând maşini şi ustensile de tot felul, „cel mai mare din oraş” (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 78); luxosul hotel „Regal” (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 57), etc.
     Investiţia arhitectonică de prestigiu a fost stimulată, paradoxal, de o anume restrângere a zonelor de interes comercial şi a activităţii economice, în general, căci de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Botoşaniul a rămas cumva în afara marilor jocuri ale modernizării şi redistribuirii profiturilor. Calea ferată, tranzacţiile de anvergură şi dezvoltarea industrială au atins tot mai puţin urbea, lăsând oraşul într-un alt veac. „Mai ales după primul război mondial, Botoşanii pierd o seamă din funcţiile comerciale de tranzit, transformându-se într-un oraş «de reşedinţă», mai ales de iarnă, a latifundiarilor şi boierilor posedând resturi din vastele moşii păstrate în nordul Moldovei şi a unei burghezii înstărite dar reduse la un comerţ local, cel internaţional ocolind acum oraşul” (Paul Petrescu, p. 286).
     Totuşi, iniţiativele economice îndrăzneţe nu au lipsit cu totul şi ele s-au datorat, de cele mai multe ori, întreprinzătorilor evrei, care au ridicat mori, ateliere şi fabrici binecunoscute în epocă. Putem vorbi deci despre existenţa unei arhitecturi industriale care se datorează, în bună măsură, tot comunităţii evreieşti. Evident, în acest caz investiţia principală a comanditarilor s-a îndreptat spre latura tehnică şi funcţională, nu stilistică. Chiar şi aşa, respectivele corpuri de clădiri constituie o mărturie a vieţii botoşănene din a doua jumătate a secolului XIX şi prima jumătate a celui următor. Dintre firmele cele mai cunoscute în perioada interbelică, amintim moara Fichman de la bariera Răchiţi sau tăbăcăria Barah (clădiri simple, paralelipipedice, cu 3 şi respectiv 2 etaje) (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 91, 92), atelierul de ceramică Breitenfeld, fabrica de lenjerie „Hercules”, fabrica de jucării „Teddy” (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 86). Botoşaniul a fost renumit pentru cerealele prelucrate aici; exista chiar un vechi Târg al Făinii, iar tehnica modernă adusă de întreprinzătorii evrei a pus şi mai bine în valoare acest specific local. În 1855, Gavril Abramovici a înfiinţat prima „Societate a morilor cu aburi”, iar în 1889 produsele morii Abramovici şi Freifeld primeau medalia de aur la Expoziţia internaţională de la Paris (Şlomo Leibovici Laiş, p. 160, 161). În oraş au mai apărut, în anii 1886-1887, două importante fabrici de bere; una era a lui Hascal Beraru, iar cealaltă - ridicată în cartierul „la Cişmea” şi faimoasă în toată Moldova - aparţinea patronilor Brăileanu şi Weinştein (Şlomo Leibovici Laiş, p. 160).
     Într-o listă de donaţii pentru o ceainărie caritabilă, gratuită, de la 1914-1915, găsim multe alte nume de firme şi întreprinzători evrei, între care şi „garajul Feldman” (Din Botoşanii de odinioară..., p. 13-17), ceea ce arată, din nou, interesul constant pentru tehnica de ultimă oră. În acelaşi sens se cuvine să amintim şi faptul că cei mai mulţi dintre tipografii botoşăneni eru evrei, cea mai cunoscută întreprindere de acest gen fiind aceea a lui B. Saidman; era instalată într-o clădire cu etaj tipică zonei comerciale centrale, cu balcon de fier forjat şi ferestre înalte, cu ancadrament (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 139).
     Oamenii de afaceri din oraş aveau, la început de secol XX, locuri speciale de socializare. Cluburile grupau români şi evrei, după afinităţi personale şi profesionale. O astfel de locaţie a fost „Clubul comercial” (Tiberiu Crudu, p. 214) sau al comercianţilor, care a funcţionat în casa Max, de pe strada Ştefan Luchian nr. 23; era o clădire remarcabilă, ilustrând „arhitectura eclectică cu nuanţe Seccesion” şi datând de pe la 1910 (Eugenia Greceanu, p. 109).
     Însemnele prosperităţii s-au regăsit şi în calitatea construcţiilor comunitare, în primul rând cele destinate cultului. Ele au beneficiat atât de creşterea economică, cât şi de nevoia de reprezentativitate a comanditarilor. Comunitatea evreiască s-a remarcat în peisajul urban de secol XIX mai ales prin sinagogile principale, distribuite în zonele de locuire compactă, din Târgul Vechi şi, respectiv, cel Nou. Ca peste tot în România, „datorită situării cartierelor evreieşti în zonele marginale ale oraşelor, din motive legislative, prohibitive şi economice, sinagogile au fost construite de regulă pe terenuri situate periferic faţă de zona orăşenească centrală. Ulterior, cadrul orăşenesc dezvoltându-se, zona sa centrală a cuprins şi amplasamentul vechilor sinagogi” (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 21). Ceea ce avea să se numească „sinagoga veche” se afla în zona cea mai dens populată de comunitatea evreiască, în „Ţigănime” („Calicime”), pe Strada Muzicanţilor nr. 18. Era menţionată într-un document din 1817 (Eugenia Greceanu, p. 79) fiind, foarte probabil, mai întâi o construcţie din lemn; pe la 1860, se econsidera că ea are peste 150 de ani vechime (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 28 iunie 2011). Zidită la 1834 (Şlomo Leibovici Laiş, p. 189) într-un stil clasic sobru, era evident influenţată de ambianţa arhitecturală locală, de aşa-numitul „clasicism moldovenesc”. I s-a spus „Templul Mare” (Di Hoihe Şul/Şil), fiind cea mai înaltă dintre sinagogile din oraş (Şlomo Leibovici Laiş, p. 190). Decorul exterior era foarte simplu, „cu lizene pentru ritmarea volumului prismatic, bine proporţionat” (Eugenia Greceanu, p. 79). Avea „150 de jeţuri şi o arcă mare cu un ornamentaj bogat, pentru cele peste 30 de Suluri Sfinte [...] şi un oficiant permanent” (Şlomo Leibovici Laiş, p. 189). S-a remarcat prin sculpturile şi gravurile în lemn, prin frumuseţea candelabrelor şi a picturilor reprezentând „cele 12 steaguri ale triburilor, zodiile, precum şi diferite peisaje din Eretz Israel” (Şlomo Leibovici Laiş, p. 189). Exuberanţa decorului interior contrastează cu sobrietatea exteriorului. Impresionează în mod special Aron Kodeş-ul „ce se desfăşoară în mod triumfal pe trei registre, care cuprind elemente sculptate [...] lei înaripaţi, vulturi, ghirlande, Tablele Legii”, fiind dominat de culorile roşu, ultramarin şi auriu (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 98). Picturile au dat meşterului popular prilejul de a-şi exersa fantezia, descriind „peisaje imaginare din Ţara Sfântă”, presărate cu cedri, palmieri, case şi cupole (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 98); dar, în ansamblu, subiectele confirmă tematica tradiţională a picturii murale specifice sinagogilor din România (Mircea Moldovan, p. 103, 113-114). Bogăţia decorativă, inclusiv a feroneriei, este ceea ce face din acest lăcaş un monument unic şi deosebit de valoros patrimonial. De altfel, în 1987, a fost inclusă pe o listă a monumentelor de arhitectură ale cultului mozaic (Mircea Moldovan, p. 19).
     În Târgul Nou, pe strada Vornic Boldur nr. 18 s-a ridicat, pe la 1850, o sinagogă în stil romantic, de factură neogotică (Eugenia Greceanu, p. 89, 106). Cunoscută sub numele Idishes Beis-Medrăş, era una dintre cele mai frecventate din oraş, rămânând „sinagoga în care evreii botoşăneni îşi ţin rugăciunile în zilele săptămânii” (Şlomo Leibovici Laiş, p. 204). De această dată, decoraţia interioară (tavanele pictate, sculpturi în lemn şi lucrări de feronerie migăloasă) este în acord cu faţadele spectaculoase, ritmate de ample arcade ogivale. Cele două rânduri suprapuse de ferestre înalte, unite prin ancadramente largi, dau clădirii un aspect mult mai dinamic şi mai impozant decât cel al marii sinagogi din Târgul Vechi. Templul din Târgul Nou a fost renovat după incendiul din 1887, fiind inaugurat in 1889. Se ştie că „Avram Iosef Schnitzer, maestru din Odessa, a lucrat la executarea Aron Hakodes-ului şi la gravurile inspirate din Biblie” (vezi http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html, accesat la 5 iulie 2011).
     De altfel, se pare că mai toate sinagogile existente în Botoşani, în prima parte a secolului XX („4 mari şi 68 mici”), dădeau oraşului, „o notă aparte, prin arhitectura lor de inspiraţie neogotică, dar având unele trăsături locale” (Paul Petrescu, p. 297). Deşi nu putem demonstra documentar formarea unor adevărate ansambluri sinagogale - formate din mai multe clădiri, un spaţiu în aer liber, eventual şcoli, baia rituală şi altele, aşa cum era cazul în Bucureşti, de exemplu (Aristide Streja, Lucian Schwarz, p. 20) – presupunem că şi sinagogile din Botoşani au oferit un suport constant pentru variatele dimensiuni ale existenţei comunitare: religioasă, culturală, socială. Cel puţin o baie rituală a existat, fără îndoială, chiar de la începuturile comunităţii – ceea ce a dat şi numele unei străzi, „a Feredeielor”, din „Calicime” (Şlomo Leibovici Şmil, p. 251, 252) – construită, foarte probabil, din lemn. În general, în târgurile moldoveneşti, astfel de instituţii erau frecventate şi de ne-evrei, pentru că altele nu erau (Daniel Dieaconu, p. 260). „Baia mare” a evreilor din Ţigănime a fost, într-adevăr, un loc de întâlnire şi pentru locuitorii creştini, „căci o baie comunală nu a existat” în oraş (Şlomo Leibovici Şmil, p. 252). Clădirea acesteia, de pe Strada Transilvaniei – construită, se pare, pe la 1850 (Eugenia Greceanu, p.110) - se afla lângă Hală (Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, p. 266), dar a fost dărâmată în 1985 (Şlomo Leibovici Şmil, p. 96).
     Tradiţional, casa de rugăciuni este asociată cu iniţierea copiior şi a tinerilor în studiul textelor sacre; practic, fiecare sinagogă (având bibliotecă proprie) era o potenţială şcoală, astfel încât ridicarea unor construcţii separate pentru învăţătură nu a fost o prioritate. Mai ales în cazul micilor învăţăcei, studiul se desfăşura fie acasă la învăţător (melamdim), fie pe la casele solicitanţilor (Şlomo Leibovici Şmil, p. 213-215): prin urmare, identificarea tuturor şcolilor evreieşti care au funcţionat de-a lungul timpului în târg nu este tocami facilă.
     Secolul al XIX-lea a adus schimbări notabile şi în acest domeniu. Pe lângă şcolile tradiţionale, destinate educaţiei religioase – „hadarim, asemănătoare în toată Europa de Est” (Liviu Rotman, p. 98), mai cunoscute sub numele de heder – au început să apară instituţii cu ofertă şcolară mai largă, în principal în limba română, dar şi alte obiecte de studiu necesare unei vieţi urbane moderne (aritmetica, de exemplu). În multe cazuri, apăreau formule intermediare, de compromis, între educaţia tradiţională, solicitată de comunitate şi cea modernă, patronată de stat (Liviu Rotman, p. 100). În privinţa clădirilor de uz şcolar, se pare că regula generală era aceea a improvizaţiilor adesea insalubre, a supra-solicitării unor resurse firave. Nu e de mirare că majoritatea şcolilor din acest veac se defineau – şi nu doar în cazul celor evreieşti – prin aglomeraţie şi disconfort, ceea ce perpetua, de fapt, modul de viaţă al majorităţii locuitorilor. Funcţionau, de regulă, în clădiri închiriate: foste locuinţe, prea puţin adaptate nevoilor unei instituţii de învăţământ, întreţinute cu zgârcenie din banii comunităţii şi ai elevilor. Construcţia unor localuri proprii a fost un eveniment cu totul remarcabil, care a survenit târziu. De fapt, cea mai bună opţiune pentru integrarea în societate a celor care şi-o puteau permite, financiar şi legal, era frecventarea şcolilor româneşti de stat. Nu este de mirare că cel mai important liceu din oraş, „August Treboniu Laurian”, a furnizat constant absolvenţi evrei eminenţi. Contingentul elevilor de religie mozaică era numeros - cam jumătate dintre absolvenţi, în anul şcolar 1935-1936, de exemplu (Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, p. 100). Diferenţierele confesionale nu intrau în politica acestui liceu riguros, ostil violenţelor naţionaliste şi antisemite (Amintiri din viaţa de şcolar..., p. 123, 125, 157). Nu este de mirare că unii dintre foştii elevi evrei au devenit donatori generoşi ai şcolii (Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, p. 89; Din Botoşanii de odinioară..., p. 40).
     Dintre toate iniţiativele edilitare ale comunităţii în domeniul educaţiei publice, se remarcă în mod special clădirile şcolilor primare româno-israelite, ridicate la început de secol XX, în „stilul naţional” aflat atunci în vogă. Clădirile de pe Strada Ştefan Luchian nr. 38 şi de pe Strada Izvoarelor nr. 2 (Eugenia Greceanu, fig. 159, 158), ambele datând de pe la 1910 (Eugenia Greceanu, p. 107, 109) reiau modelul impozant, difuzat insistent în timpul ministrului Spiru Haret. De altfel, „stilul naţional” (sau „neoromânesc”) a beneficiat cel mai mult de construcţia programatică şi masivă a edicifiilor şcolare la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui următor (Carmen Popescu, p. 170). În cazul nostru, modelul arhitectural avea un plus de semnificaţie, căci „şcoala publică evreiască [...] era o formă a evreilor de a se prezenta drept români de religie evreiască”; însăşi denumirea sa a fost „o formă de manifestare specifică, chiar ostentativă de integrare socială” (Liviu Rotman, p. 111). Ea includea, pe lângă componentele educaţiei tradiţionale, „predarea limbii române, a istoriei şi a geografiei României şi totodată cunoştinţe elementare de matematică” (Liviu Rotman, p. 112). Dincolo de programă, o astfel de instituţie căuta să se apropie cât mai mult de obiceiurile societăţii majoritare, adaptându-le la tradiţiile comunităţii proprii. Un document din 1924 înregistra, de pildă, faptul că „din iniţiativa dr. B.Volberg, s-au introdus serbările şcolare cu ocazia sărbătorilor evreieşti şi patriotice, apoi serbările de fine de an cu împărţirea premiilor” - ceea ce dăduse bune rezultate pentru educaţia copiilor (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 14).
     Comunitatea s-a îngrijit, încă din 1817, şi de o altă instituţie publică, de un spital israelit (Hekodesh), care a funcţionat - cu scurte întreruperi - până la confiscarea lui de către statul român, mai întâi în timpul regimului legionar (1940), apoi a celui comunist, în 1948 (Din Botoşanii de odinioară...., p. 32). A fost, de altfel, primul aşezământ de acest fel din oraş. Din 1905, a beneficiat de local propriu (Constantin Băcăoanu, p. 7), refăcut şi reorganizat în 1923-1924, când s-a pietruit, în sfârşit, chiar şi uliţa „impracticabilă” ce dădea în curtea sa (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 8-11). Corpul de clădiri al aşezământului consta într-un pavilion principal, însoţit de anexele necesare (având, în total, peste 20 de încăperi). La început de secol, spitalul era înzestrat, ca orice instituţie respectabilă, cu grajd şi magazii pentru lemne şi fân. Avea, însă, şi apă curentă, baie şi toalete modernizate (Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, p. 9-10). Se amenjase aici o farmacie proprie, o sală de operaţii chirurgicale şi „un mic laborator” (Constantin Băcăoanu, p. 7); după 1935, spitalul s-a extins, ridicându-se o clădire specială pentru secţia de maternitate. În momentele dramatice din anii 40, a fost singurul spital funcţional din oraş; deservea şi populaţia din judeţele învecinate (evrei şi nu numai), acordând numeroase gratuităţi pentru cei săraci. După ce a intrat în patrimoniul statului român, a găzduit diferite secţii medicale, ajungând în final să facă parte din spitalul de pneumoftiziologie (vezi http://www.paginamedicala.ro/stiri-medicale/Spitalul-TBC-Botosani-va-restitui-peste-1.600-metri-patrati_10636/, accesat la 18 iulie 2011).
     Fără îndoială, istoria comunităţii evreieşti din Botoşani s-a scris, timp de câteva secole, în mai multe locuri din oraş. Parcursul sumar pe care l-am propus în aceste pagini rezumă doar câteva momente şi imagini, păstrate încă pe o hartă difuză a memoriei colective. Salvate fizic, monumentele invocate nu sunt însă recuperate şi identitar, locuitorii de azi ai oraşului fiind tot mai străini de povestea lor. Proiectele de reabilitare ale vechilor edificii se pierd printre tergiversările financiare şi birocratice (vezi http://www.primariabt.ro/index.php?load=proiected, accesat la 4 iulie 2011 ), cu inevitabile mize politice. Imaginând un trecut stereotip şi cât mai profitabil pentru prezent, autorităţile nu iau în calcul dorinţa de a redescoperi acea lume diversă a lui Take, Ianke şi Cadâr, care dă tot pitorescul vremurilor de odinioară.


BIBLIOGRAFIE:

     - Asociaţia foştilor elevi ai Liceului „Laurian” din Botoşani, Amintiri din viaţa de şcolari, volum festiv publicat cu prilejul inaugurării localului reclădit pe ruinele pricinuite de război, Botoşani, Tipografia B. Saidman, 1923, 204p.
     - Constantin Băcăoanu, Scurt istoric despre medicii şi activitatea medicală a oraşului Botoşani, Botoşani, Tipografia B. Saidman, 1932, 16p.
     - Botoşani. Monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1980, 280p.      - Ştefan Ciubotaru, Pagini culturale botoşănene (1802-1944), Botoşani, Editura GEEA, 1994, 207p.
     - Ştefan Ciubotaru, Ionel Bejenaru, Botoşanii de altădată: până la 1944. Album documentar, Botoşani, Editura Axa, 1999, 293p.
     - Tiberiu Crudu (editor), Botoşanii în 1932. Schiţă monografică, Tipografia Saidman, 1932, 264p.
     - Gh. Curinschi, Centrele istorice ale oraşelor, Bucureşti, Editura Tehnică, 1967, 290p.
     - Daniel Dieaconu, Evreii din Moldova de Nord, de la primele aşezări până în anul 1938. Cu privire specială asupra judeţului Neamţ, Piatra Neamţ/Bucureşti, Editura Cetatea Doamnei/ Editura Universitară, 2009, 343p.
     - Eforia Comunităţii Evreieşti Botoşani, Activitatea şi gestiunea financiară 1923-1924, Botoşani, Tipografia „Viitorul” I.M. Blauştein, 1924, 16p.
     - Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România, Din Botoşanii de odinioară... Scene şi personaje dintr-o lume care a fost, Bucureşti, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, 2001, 80p.
     - Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Institutul de arte grafice „M. Saidman”, Fălticeni, 1926, 460p.
     - Eugenia Greceanu, Ansamblul urban medieval Botoşani. Botoşanii care s-au dus, ed.a II-a, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, 131p.+ilustr.
     - Mihai Ispir, Clasicismul în arta românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984, 192p.
     - Şlomo Leibovici Laiş, Evreimea botoşăneană. Mini-monografie, Tel-Aviv, Editura Comitetului pentru activitate culturală iudaică al evreilor originari din România, 2005, 581p.
     - Ioan Mihai, Sorin Nistorică, Ioan Onofrei, Istoria Liceului „A.T. Laurian” din Botoşani, 1859-1999, Botoşani, Editura Axa, 1999, 403p.
     - Mircea Moldovan, Sinagoga, arhitectură a monotesimului, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, 238p.
     - Paul Petrescu, Arhitectura civilă a Botoşanilor, în „Studii şi cercetări de istoria artei. Seria artă plastică”, tom 16, nr.2, 1969, p. 283-297.
     - Carmen Popescu, Le Style National Roumain. Construire une nation a travers l’architecture (1881-1945), Presses Universitaires de Rennes, 2004, 375p.
     - Liviu Rotman, Şcoala româno-israelită (1851-1914), Bucureşti, Editura Hasefer, 1999, 432p.
     - Aristide Streja, Lucian Schwarz, Sinagogi din România, Bucureşti, Editura Hasefer, 1996, 198p.
     - Victor Tufescu, Judeţul Botoşani, Bucureşti, Editura Academiei, 1977, 160p.
     - http://www.adevarul.ro/locale/botosani/Botosani-_Scoli-gradinite_si_spitale_retrocedate_0_404359846.html
     - http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Botosani/Actualitate/2010-12-20/Palatul+Camerei+de+Comert+a+devenit+biblioteca.html
     - http://www.monitorulbt.ro/Stiri/Actualitate/2010-11-29/Cladire+monument+reconstruita+dupa+demolare.html
     - http://www.paginamedicala.ro/stiri-medicale/Spitalul-TBC-Botosani-va-restitui-peste-1.600-metri-patrati_10636/
     - http://www.primariabt.ro/index.php?load=proiected
     - http://www.romanianjewish.org/ro/mosteniri_ale_culturii_iudaice_03_11_10.html