ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE
Sefarzii in Imperiul Otoman
     Succesele militare ale otomanilor din secolele al XIV-lea si al XV-lea au fost benefice pentru evrei. Atunci cind trupele otomane au cucerit Bursa in 1324, au gasit acolo o comunitate evreiasca romaniota ce fusese persecutata timp de secole de catre bizantini. In perioada urmatoare, tara a devenit un loc de refugiu pentru evreii care fugeau din calea represiunilor si expulzarilor din diverse parti ale Europei precum Ungaria, Franta, Spania, Sicilia, Salonic sau Bavaria. Atunci cind Sultanul Baiazid II i-a invitat sa se aseze in Imperiu, dupa principiul “prostia occidentului sa fie chilipirul meu” (sau in faimoasele cuvinte care ii sunt atribuite “se spune despre Ferdinand ca este un rege intelept, dar prin expulzarea evreilor si-a saracit tara si a imbogatit-o pe a mea”), prin celebrul decret care le garanta securitatea, ordonind guvernatorilor tuturor provinciilor imperiului nu numai sa nu le refuze intrarea, ci chiar sa-i primeasca cu bratele deschise si sa le ofere tot ajutorul pentru instalarea in noul lor camin, multi sefarzi au migrat in Peninsula Balcanica si s-au asimilat in comunitatile romaniote de acolo, pe care curind le-au depasit numeric si le-au inghitit. Au infiintat insa si comunitati proprii, precum cele din Salonica, Nicopole si Rusciuc. Membrii acestor comunitati erau negustori, croitori, fierari, sticlari, tesatori, vopsitori, bijutieri, producatori de arme, doctori, farmacisti, zarafi si diplomati si au creat legaturi comerciale si politice cu cele doua Principate Danubiene, contribuind la crearea si dezvoltarea comunitatilor sefarde de acolo(1).
     Istoria i-a dat dreptate lui Baiazid, caci evreii au adus cu adevarat prosperitate Imperiului Otoman. Sefarzii s-au asezat mai ales la Constantinopole/Istanbul, Salonic, Adrianople/Edirne, Nicopole, Ierusalim, Safed, Damasc, Cairo, Prusa/Bursa, Tokat si Amasia in Anatolia. Cel mai important centru sefard a fost fara indoiala Salonic, unde evreii spanioli au depasit numeric nu doar celelalte categorii de evrei dar chiar si pe locuitorii nativi. Timp de peste un secol ladino a fost limba oficiala a Salonicului(2).
     In decursul secolului al XVII-lea, sefarzi veniti din Italia, Spania si chiar Franta, unii dintre ei Marani, au continuat sa se aseze in Anatolia. Unii s-au convertit la Islam, dar cei mai multi s-au intors la iudaism. Pe la mijlocul secolului, cind conditiile din Salonic au inceput sa se deterioreze, preferintele evreiesti s-au mutat inspre Izmir, dar si spre Blacani (Monastir, Skopje) si insula Corfu.
     Fara indoiala comunitatea sefarda cea mai numeroasa a fost cea din Constantinopole, unde a depasit-o repede pe cea romaniota. Statisticile arata ca in fapt, de la sfirsitul secolului al XVII-lea si pina la sfirsitul celui de-al XIX-lea demografia evreiasca a orasului nu s-a mai modificat radical, nici ca numar de locuitori (in jur de 30.000-40.000) si nici ca proportie (sefarzii fiind de peste doua ori mai numerosi decit romaniotii). Dupa focurile care au bintuit in secolul al XVIII-lea, cei mai multi sefarzi s-au asezat in zonele Ortakoy si Galata dar si in Uskudar, Haskoy si Piri Pasa(3).
     Majoritatea medicilor personali ai sultanilor erau sefarzi: Hakim Yakoub, Joseph si Moshe Hamon, Daniel de Fonseca, Gabriel Buenaventura, etc. Multe piese muzicale populare pina in ziua de azi au fost scrise de compozitori si muzicieni evrei. O serie intreaga de sefarzi au fost numiti in pozitii importante ale sistemului financiar al Imperiului. Si diplomatia otomana folosea din plin serviciile evreilor spanioli: pe linga mai cunoscutul maran portughez Joseph Nasi, numit Duce de Naxos si al Cicladelor, mai pot fi amintiti aici Alvaro Mendes, alt maran portughez, numit la rindul lui Duce de Mytylene, Solomon ben Nathan Eskenazi, cel care a stabilit primele relatii diplomatice cu Imperiul Britanic, dar si femei ca Dona Gracia Mendes Nasi, "La Seniora", si Esther Kyra, a caror influenta pe linga sultani nu e de neglijat(4). Singurul domeniu in care evreii nu erau implicati era cel militar: in locul executarii serviciului in armata, ei erau obligati sa plateasca o taxa.
     Desi au fost nevoiti sa isi lase toate bunurile in urma, sefarzii expulzati au adus cu ei priceperea la diverse mestesuguri precum si mostenirea culturala a Epocii de Aur Spaniole. Unul din cele mai importante cadouri aduse de ei gazdelor lor otomane a fost tiparul. Inca din 1493, la doar un an de la expulzare, fratii David si Samuel ibn Nahmias au infiintat prima tipografie a Imperiului la Constantinopole. In climatul deschis al Inaltei Porti, literatura sefarda a putut inflori in toate colturile sale. Sa amintim aici doar itinerariul lui Iosef Caro (1488-1575), expulzat mai intii din Spania in 1492, apoi 5 ani mai tirziu din Portugalia unde familia sa se refugiase, care in calitate de rabin al Nicopolelui a dat responsa din 1559 ce constituie una din primele dovezi ale prezentei sefarde in Bucuresti, si mai apoi, dupa escale la Adrianopole, Salonic si Constantinopole, a publicat la Safed, in 1565, in calitate de invatat si maestru, Shulhan Aruch, codificarea legii iudaice care constituie pina azi sursa de invatatura pentru toti evreii, nu numai cei sefarzi. Tot aici Shlomo haLevi Alkabes a compus cintecul Lekhah Dodi, pe care atit sefarzii cit si ashkenazii il cinta pina in ziua de azi la intrarea in Shabbat, iar Rabi Abraham ben Isaac Assa a devenit parintele literaturii iudeo-spaniole (ladino).
     Sultanii otomani s-au dovedit a fi mai inteligenti decit occidentalii si in privinta stupidelor acuzatii de omor ritual. Astfel, stim ca dupa ce Suleiman Magnificul a ordonat ca membrii comunitatii evreiesti sa nu fie atacati sau tratati injust prin astfel de calomnii, orice acuzatie de acest fel urmaind a fi judecata doar de catre Divanul Sultanului, dupa evenimentele din Damasc si Rhodos din 1840 Abdulmecid a emis, la rindul lui, faimosul sau firman care stipula: "... si din dragostea pe care o nutrim pentru supusii nostri, nu putem permite ca natiunea evreiasca, a carei nevinovatie pentru crima de care este acuzata este evidenta, sa fie ingrijorata si chinuita ca urmare a unor acuzatii care nu au nici cea mai mica baza de adevar..."(5) La fel a facut si Abdulaziz dupa evenimentele de la Kuzguncuk din 1865.
     In traditia otomana, fiecare minoritate religioasa avea libertatea dar si obligatia sa se autoadministreze prin institutii proprii (asa numitul sistem “millet”). Data fiind asemanarea cu organizarea structurilor religioase musulmane (si deosebirea de cele crestine), sultanii au recunoscut autoritatea spirituala a rabinilor si nu au intervenit in viata comunitara. Astfel, imediat dupa cucerirea Constantinopolului in 1453, Mehmet II l-a reconfirmat pe ultimul Sef Rabin bizantin, Moshe Kapsali, ca rabin sef al orasului. Autonomia a permis populatiei evreiesti sa se dezvolte atit pe plan educational si cultural cit si economic. Aceasta implica si posibilitatea ca in materie de familie si anumite aspecte civile cauzele sa se judece in interiorul comunitatii, iar arhivele erau tinute in limba ladino. Totusi, in calitate de supusi otomani evreii se puteau adresa in egala masura si unui tribunal musulman. Istoria ne invata ca nu au fost putine cazurile cind evreii au preferat sa apeleze la justitia majoritara atunci cind li se parea ca era mai avantajoasa pentru situatia lor concreta. Iata un exemplu pe care il gasim intr-o colectie de documente otomane din Bursa secolului al :

Sursa: Bursa Court Archives (Şer'iye Sicili - A153), proiect coordonat de: M.Asım Yediyıldız, publicat de Primaria orasului Bursa in 2010
     Cu toate ca isi poate supune cauza judecatii tribunalului rabinic, Mosi fiul lui Iasef, membru al comunitatii evreiesti din Bursa, prefera sa adreseze judecatoriei locale (sharia) o plingere impotriva unui alt membru al comunitatii, Israel, fiul lui Musa, care ii datoreaza 9.000 de dirhem (bani) pentru vinzarea unor materiale textile. In fata judecatorului, Israel recunoaste datoria si accepta sa o plateasca, in prezenta unor martori, toti musulmani!
     Pe de alta parte, existau chiar situatii in care negustori musulmani numeau imputerniciti evrei care sa ii reprezinte in fata judecatoriei sharia, in cauze in care ambele parti erau musulmane! Iata un exemplu:

Sursa: Bursa Court Archives (Şer'iye Sicili - A153), proiect coordonat de: M.Asım Yediyıldız, publicat de Primaria orasului Bursa in 2010
     La judecatoria locala (sharia) se prezinta in numele fundatiei musulmane a lui Malulzade Efendi un evreu, David fiul lui Isac, in calitate de imputernicit legal al unui membru al consiliului fundatiei, Mevlana Feyzulla Efendi. David depune in numele lui Mevlana o plingere impotriva unui alt musulman, el-Hac Fayik ibn-I el-Hac Ahmed, despre care spune ca a inchiriat de la Mevlana o brutarie intr-un cartier al orasului pentru 300 akce (bani) pe luna, insa nu a platit pentru o anumita perioada suma cuvenita proprietarului, datoria ajungind la 4500 akce. David cere plata sumei dar si o investigatie din partea judecatoriei. Judecatorul il chestioneaza pe Fayik si constata ca intr-adevar datoreaza suma respectiva, lucru pe care acesta il recunoaste, dar sustine ca a folosit o parte din bani pentru intretinerea si reparatiile necesare brutariei, si ca atare cere efectuarea unui calcul obiectiv, fiind de acord sa plateasca diferenta, solicitare pe care judecatoria o aproba.
     Incidental, este de semnalat un caz oarecum asemanator si la fel de neasteptat in Iasiul anului 1781, cind evreica Suzana apare martor intr-un proces intre… o manastire ortodoxa si o biserica catolica din oras, confirmind pozitia bisericii catolice (la fel, de altfel, ca multi alti ieseni ortodocsi)!(6)
     Dupa reformele Tanzimat din 1839, apare conceptul de Otomanism – cu alte cuvinte, supusi otomani incep sa fie considerati acei indivizi care locuiesc in teritoriile otomane, indiferent de religia pe care o practica si limba pe care o vorbesc. In vederea integrarii minoritatilor in societate, prin edictul din 1856 guvernul recunoaste non-musulmanilor dreptul de a fi membri ai nou infiintatelor consilii administrative ale oraselor precum si ai parlamentului, insa in nume propriu, nu ca reprezentanti ai minoritatilor din care provin. Astfel, pe la 1850 evreii incep déjà sa fie considerati “cetateni” otomani, cu toate ca legea nationalitatii avea sa fie adoptata formal abia in 1869. Conform art.1 al legii, “orice persoana nascuta dintr-un tata otoman si o mama otomana sau numai dintr-un tata otoman este supus otoman”(7).

Sursa: http://he.wikipedia.org/wiki/%D7%A7%D7%95%D7%91%D7%A5:Haim_Bejerano.jpg

Visit of Chief Rabbi Haim Bejarano at the Maale Synagogue in Haskoy
Source: http://www.turkishjews.com/history/equality.asp
     Datorita regimului mai favorabil oferit de Imperiul Otoman evreilor, multi sefarzi au ales sa emigreze in Turcia chiar si la sfirsitul secolului al XIX-lea, mai ales dupa 1875, atunci cind aparitia statelor nationale balcanice (Serbia, Bulgaria, etc.) i-a facut sa-si paraseasca adapostul din aceste tari, care s-a dovededit astfel sa fi fost doar temporar, desi a durat citeva secole. A vut loc, asadar, o miscare care a inchis cercul deschis in secolul al XVI-lea, cind sefarzii otomani au ales aceste meleaguri pentru a se aseza. (La inceputul secolului al XX-lea, insa, mai ales dupa instaurarea Republicii si aparitia nationalismului turc, inexistent anterior, multi dintre ei pleaca mai departe, atrasi de noile oportunitati din America sau Europa de Vest).

Sefarzii otomani in Tarile Romane

Sursa: http://www.sephardicstudies.org/romania.html

     Desi negustori evrei spanioli au trecut prin Tarile Romane si inainte de expulzarea din 1492 (ba chiar, dupa Nicolae Iorga, evreii erau singurii care foloseau, dinainte de 1480, ruta Constantinopol – Silistra – Galati pentru a ajunge in Europa), abia dupa stabilirea in Imperiul Otoman sefarzii au inceput sa treaca granita in Valahia si Moldova constituindu-se in comunitati locale, in orase ca Bucuresti, Iasi, Craiova, Turnu Severin, Corabia, Calafat, Turnu Magurele, Ploiesti, Giurgiu, Constanta, Braila, etc. Mai tirziu, sefarzi au venit si de la Viena dar si din diverse orase italiene (multi au plecat din Trani, de unde si numele des intilnit Mitrani). Totusi, numarul cel mai mare a provenit din Imperiul vecin. Trebuie mentionat insa ca si domnitorii Valahiei si Moldovei din acele timpuri au contribuit prin atitudinea lor binevoitoare fata de evrei la incurajarea asezarii sefarzilor pe aceste meleaguri.
     Conform lui M. A. Halevy, dat fiind ca primii sefarzi au ajuns in Valahia inca din 1496(8), adica la mai putin de 5 ani de la expulzare, istoria sefarzilor din Tarile Romane poate fi impartita in doua etape distincte: 1496-1711 (cind incep domniile fanariote) si 1711-1821 (cind are loc rascoala greaca impotriva stapinirii turcesti [“zavera”], cu implicatii profunde si asupra Tarilor Romane)(9).
     Prima asezare sefarda este inregistrata in 1550 la Bucuresti. Stim asta dintr-o responsa rabinica data de rabinul din Salonic, Samuel de Medina, cu privire la asasinarea unui evreu otoman in apropierea orasului. Informatia este confirmata de o doua responsa, data de aceasta data de Rabinul Iosef Caro de la Nicopole, in 1559, referitor la o pricina asemanatoare, si in care regasim doua din numele mentionate in prima responsa, ceea ce demonstreaza stabilitatea respectivilor sefarzi pe aceste meleaguri.
     Comertul sefard intre Imperiul Otoman si Principate ia amploare in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cind intilnim din ce in ce mai des negustori evrei care travereseaza Valahia si Moldova si creditori care acorda imprumuturi domnitorilor locali, ceea ce indica implicarea lor nu numai in viata economica ci si in cea politica, dar si comunitati stabile, cum este cea din Bucuresti, mentionata mai sus, sau cea din Craiova, inregistrata de la 1650, ori Focsani, de la 1700. Unii domnitori, ca Aron Tiranul, pun biruri ca sa isi poata plati datoriile catre creditorii sefarzi otomani (ceea ce de multe ori nu ajuta prea tare), altii, ca Mihai Viteazul, rezolva problema ucigindu-i.
     Cu toate ca voievozi ca Radu Leon, Alexandru Ilias sau Constantin Brancoveanu continua sa aibe in solda medici sefarzi (si sa se imprumute de la zarafii “Tarigradului”), in secolul al XVII-lea toleranta religioasa fata de evrei incepe sa scada, ceea ce se reflecta si in restrictiile economice care incep sa li se aplice. Apogeul este atins in 1714, cind Stefan Cantacuzino darima sinagoga sefarda din Bucuresti si le interzice enoriasilor sa se mai adune pentru rugaciune. Totusi, datorita bunelor relatii comerciale, de-a lungul secolului al XVIII-lea evrei sefarzi din Imperiul Otoman continua sa vina in Principatele Danubiene. Ba mai mult, la 1730 comunitatea sefarda din Bucuresti este recunoscuta pentru prima data ca o entitate de sine statatoare de catre Nicolae Mavrocordat, cunoscut de altfel si pentru faptul mai putin obisnuit ca in colectia sa de manuscrise de mare valoare se aflau si unele in limba ebraica. Totusi, desi incep sa fie organizate si separat, in general comunitatile sefarde colaboreaza cu cele ashkenaze, de buna voie sau silit, cum este celebrul caz din Ploiesti de la 1830, cind Marele Rabin Haim Focsaner din Bucuresti intervine in disputa dintre cele doua comunitati locale stabilind ca vor avea drepturi egale in interiorul unei structuri comune dar li se va interzice formarea de structuri de sine statatoare(10). Pe de alta parte, avem un document din 1823 emis de Agentia Austriaca din Valahia prin care aceasta isi exprima satisfactia pentru acceptul dat atit de comunitatea ashkenaza cit si de cea spaniola privind recompensarea serviciilor aduse ambelor comunitati de starostele Anschel Brayer, instalat in functie de Agentie(11). Iar atunci cind, in 1832, obstea evreilor din Bucuresti se plinge Sfatului Administrativ Extraordinar de existenta unor nereguli in judecarea pricinilor dintre evrei si stringerea darilor catre Visteria statului, in spiritul hrisoavelor domnesti anterioare, prin care s-au stabilit obligatiile evreilor, Sfatul Administrativ hotaraste ca toate pricinile dintre evrei sa fie prezentate vornicului orasului, iar pentru stringerea darilor catre stat sa se aleaga, din doi in doi ani, cite doi reprezentanti din rindul evreilor spanioli si doi din partea evreilor lehi, fiecare raspunzind pentru breasla lui. Hahambasii si dascalii urmau sa fie alesi din rindul evreilor paminteni, iar reprezentantii urmau sa analizeze neintelegerile dintre membrii obstei, anuntind Agia daca se iveau elemente turbulente(12). Sase ani mai mai tirziu, tot impreuna cele doua comunitati adreseaza domnitorului Alexandru Ghica o scrisoare de multumire pentru grija pe care o poarta evreilor, pe care ii considera “insemnator izvor de obstesc folos”(13), si tot impreuna reprezentantii evreilor spanioli si lehi participa, in 1845, la primirea domnitorului Gheorghe Bibescu, intors in capitala cu sotia, tinind fiecare un discurs avintat, asa cum aflam din presa vremi(14). De altfel bunele relatii cu autoritatile sunt confirmate si de scrisoarea din 1846 prin care conducatorul Comunitatii Evreilor Spanioli din Bucuresti, Iancu Cohen, il informeaza pe Barbu Stirbei, seful Departamentului din Launtru, ca respectiva comunitate construieste o sinagoga noua in mahalaua Popescului, invitindu-l sa fie patronul lacasului, numit Sinagoga Pacii(15). Pe de alta parte, este interesant de amintit ca de multe ori era angajat sa pastoreasca o comunitate un membru al celeilalte. Acesta a fost cazul lui Iacov Isac Niemirower, rabin ashkenaz care a servit ca sef al unei comunitati sefarde, dar si al lui Moses Gaster, a carui origine este neclara (mama lui era ashkenaza din Rusia iar originea tatalui, consul onorific al Olandei la Bucuresti, membru al unei familii provenind din Austria si Polonia, este disputata(16)).
     Daca secolul al XVI-lea a fost marcat de personalitatea lui Iosef Nassi, din familia Mendes, maranul portughez care a avut atita influenta la Inalta Poarta intre 1566-1579 incit a fost numit Duce de Naxos si al Cicladelor, iar in 1571 Sultanul Selim II i-a oferit chiar tronul Moldovei (pe care insa a fost suficient de inteligent incit sa-l refuze), inceputul secolului al XVIII-lea a fost fara indoiala epoca de glorie a lui Daniel de Fonseca. Apreciat deopotriva in Occident si in Imperiul Otoman, de Fonseca, pe care l-a Nicolae Mavrocordat l-a „rapit” practic ambasadei franceze de la Constantinopole, unde acesta servise timp de 17 ani, asa cum reiese din scrisoarea Ambasadorului francez, prin care acesta ii permite lui de Fonseca sa treaca in serviciul domnitorului muntean, asigurindu-i, in acelasi timp, in continuare, protectia franceza(17). De la de Fonseca stim despre celebra biblioteca a lui Mavrocordat, din care maranul a descifrat si copiat mai multe manuscrise grecesti pe care le-a pus la dispoziţia unor savanţi din Franta si Italia, propularizind printr-o vasta corespondenta colectiile domnitorului, intre care la loc de cinste se aflau, la fel ca si in cazul lui Constantin Brancoveanu, o serie de manuscrise evreiesti. Dupa cum mentioneaza de Fonseca insusi intr-o scrisoare din 14 septembrie 1731 trimisa directorului Bibliotecii Regale din Paris, „in tot Levantul nu se gasesc alte manuscrise [mai valoroase] decit cele din biblioteca domnitorului Valahiei, care mi-a promis ca imi va permite copierea acelora care ne vor fi necesare […]”(18). In fapt, De Fonseca si Mentes Bally, alt zaraf si negustor sefard otoman care s-a bucurat de aprecierea lui Mavrocordat, au fost cei care l-au convins pe domnitor sa recunoasca la 1730 comunitatea sefarda bucuresteana.
     Cel mai important secol sefard a ramas insa secolul al XIX-lea, cind o serie intreaga de mari personalitati care au venit din Imperiul vecin s-au remarcat in cele mai diverse domenii. Multi au fost si au ramas pina la sfirsit supusi otomani, mai ales in conditiile in care Tarile Romane si mai apoi Romania au refuzat sa emancipeze evreii, preferind incetatenirea individuala, cel putin pina la Constitutia din 1923 care ii naturalizeaza pentru prima oara in bloc (dar numai pentru vreo 15 ani, dat fiind ca legea cetateniei este revizuita in 1938 si o buna parte dintre ei o pierd din nou). O parte au fost rasplatiti pentru contributia lor prin acordarea unor facilitati (prima generatie de bancheri) si chiar a cetateniei individuale (generatia a doua).
     Despre sefarzii din Valahia secolului al XIX-lea ne-a ramas marturia lui Iuliu Barasch: “Partea cealalta a populatiei israelite de aci se alcatuieste din asa numitii frinci sau spanioli, ei se poarta dupa portul tarii, adica munteneste, si vorbesc intre sine un dialect spaniolo-castilian, care este desigur acum mai mult sau mai putin corupt in gura lor. Ei nu se pot intelege cu crestinii si cu evreii polonezi, decit numai in limba romana. Evreii din intregul Orient, ca spre pilda cei din Constantinopole, Smirna, Salonic etc. sunt toti de aceiasi origine. Printre dinsii se afla foarte multe familii bogate si considerate”(19).
     Ceea ce este extrem de interesant de observat la migratia de secol XIX este sensul in care circula sefarzii otomani. Avem de pilda povestea lui Isaac Nassi, nascut la 1855 la Constantinopole, care in calitate de supus otoman se muta la Constanta, unde se casatoreste in 1894 cu Neama (si ea supusa otomana), face 4 copii si lucreaza ca functionar comercial la sucursala din oras a Bancii Marmorosch Blank, in calitate de expert in negotul cu griu, pe partea de asigurari. Dupa cum povesteste nepoata lui, Guler Orgun, putea sa evalueze cantitatea de griu incarcata pe vasul de transport dintr-o privire(20). In 1916, Isaac face cerere de impamintenire si capata cetatenia romana. Dar putin mai tirziu Neama moare si pe la 1920 Isaac de hotaraste sa se intoarca cu copiii la Constantinopole, unde – surpriza – este inregistrat ca… functionar al sucursalei de acolo a aceleiasi banci Marmorosch Blank in calitate de… cetatean roman! Cind insa banca este afectata de marea criza financiara din 1929 si isi concediaza angajatii, Isaac este intre primii care pleaca, acceptind o intelegere financiara care ii permite sa inceapa o afacere proprie. Din pacate, in 1936 moare de ciroza.

Sursa: Guler Orgun

Sursa: Guler Orgun
     Pe de alta parte, avem povestea rabinului si hazanului Isac Altaras, venit din Iugoslavia, care a servit o vreme ca hazan la Cahal Grande (sinagoga mare sefarda) din Bucuresti, intorcindu-se ulterior in tara sa, unde insa a devenit victima a Holocaustului(21).
     Un al tip de situatii interesante este cel al omonimiilor. Avem de pilda un Menachem Elias sefard otoman nascut la 1812 care a contribuit la dezvoltarea economiei bucurestene si a carui familie a ajuns in mare parte la Viena, si avem un alt Menachem Elias, venit tot din Imperiul Otoman (nascut la Constantinopole), dar stabilit la sfirsitul secolului al XIX-lea la Craiova, unde s-a casatorit cu Rosa Alscher, si a carui familie a ajuns in mare parte la… Chicago(22)! Pentru a complica si mai tare lucrurile, avem in Bucurestiul secolului al XIX-lea si un Elias B. Menachem! La fel, avem un Avram Halfon, fiul lui Solomon Halfon, sefard otoman, unul din primii bancheri ai Valahiei si apoi ai Romaniei, nascut la Bucuresti la 1808, a carui familie ajunge in mare parte la Paris, si un Avraham Halfon nascut la Plovdiv, in Bulgaria, la sfirsitul secolului al XIX-lea, a carui familie ajunge la… Salt Lake City(23)!
     Intre 1865 (data infiintarii) si 1960 in Cimitirul Sefard din Bucuresti si-au gasit odihna evrei veniti din Turcia (nascuti la Constantinopole dar si la Smirna, Adrianopole [de unde provine, de pilda, in mare parte, numele de familie Benaroyo], etc.), Grecia (nascuti mai ales la Salonic, dar si la Ianina), Italia (nascuti la Caspoli sau in alte orase), Austria (nascuti la Viena), Serbia (nascuti la Belgrad), Macedonia (nascuti la Skopje), Franta (nascuti la Paris), si un impresionant numar de evrei din Bulgaria (din care jumatate numai din Rusciuk/Ruse, restul fiind originari din Silistra, Nicopole, Vidin, Varna, Bazargic, Stara Zagora, Sofia, Burgas, etc.).
     Asa cum se vede din aceste cifre, in cele mai multe cazuri sefarzii otomani care vin in Tarile Romane si mai apoi in Romania in secolul al XIX-lea ramin aici. Multi dintre ei aduc contributii esentiale la dezvoltarea tarii, in cele mai diverse domenii, incepind cu cel economic si bancar si terminind cu cel cultural si artistic.
     Iata povestile citorva dintre ei.

Mari contributori in domeniul bancar si economic:
Hillel B. Manoach / Manoach Hillel (1795/7-1862)

     Hillel B. Manoach, sau Manoach Hillel, a fost unul din primii mari creditori sefarzi otomani stabiliti in Bucuresti (pina atunci marii zarafi imprumutau banii de la distanta, de la Constantinopole). Provenit dintr-o familie de negustori si bancheri cu legaturi financiare in marile capitale europene, a fost conducatorul Comunitatii sefrade din Bucuresti si a intretinut bune relatii cu autoritatile, ceea ce i-a permis sa apere chiar si interesele comunitatii ashkenaze. Cit de importanta era activitatea lui Hillel ne-o demonstreaza mai multe documente ale epocii, care releva faptul ca, spre deosebire de cazurile anterioare, in care domnitorii au luat bani cu imprumut de la zarafii evrei, de aceasta data avem de-a face cu imprumuri acordate statului insusi.
     Astfel, pe linga cartea domneasca emisa de Grigorie al IV-lea Ghica in 1827, prin care se adevereste ca zaraful Manoach Hillel si fratele sau Israel au fost scutiti de plata darilor catre Visterie si beneficiaza de diferite privilegii, ca rasplata pentru serviciile aduse domniei(24), s-a pastrat chiar lista de imprumuturi acordate Visteriei statului in 1836, din care aflam ca in perioada ianuarie – august zaraful a imprumutat statul cu 61.690 de galbeni si 1.950.085 lei(25). (Pe lista il gasim si pe Solomon Halfon, cu 2.860 de galbeni si 90.090 lei). Hillel este, in plus, si furnizor al armatei, asa cum rezulta din actul emis in acest sens de Ministerul de Razboi in 1837. In extrasul din bilantul Visteriei pe anul 1837, Manoach Hillel figureaza cu imprumuturi acordate insumind 968.000 lei. Un an mai tirziu il gasim din nou gratificat pentru serviciile aduse visteriei printr-un decret semnat, de asta data, de Alexandru Dimitrie Ghica. Chiar si in vremea lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) statul beneficiaza de ajutorul creditorului, dupa cum arata raportul Visteriei catre domnitor din 1843 despre intelegerea facuta cu Hillel ca acesta sa aduca moneda mica de argint de cite cinci si trei creitari in valoare de 10.000 de galbeni, necesara pentru o normala circulatie monetara in Tara Romaneasca(26). Zaraful otoman continua sa acorde iprumuturi importante intre anii 1840-1850. Practic, Manoach Hillel este cel mai important creditor al statului in perioada 1825-1850, si chiar si mai tirziu, atit in Tara Romaneasca, cit si in Moldova (stim de pilda ca in 1851, in timpul invaziei ruse, dupa fuga domnitorului Grigorie Ghica la Viena, Manoah Hillel acorda Visteriei Moldovei un imprumut de 2.400.000 de lei). Dupa prabusirea zarafiilor lui Meitani si Moscu, Hillel devine in fapt bancherul oficial al visteriei dar si bancherul personal al domnului(27) (de la care evident ca nu si-a recuperat niciodata intreaga datorie). Mai mult, dupa 1848, cind incep sa fie intreprinse diverse demersuri pentru crearea unei banci nationale de emisiune si scont, intre semnatarii numeroaselor apeluri adresate domnitorilor in acest scop ii gasim si pe Manoach Hillel, dar si pe Iosef Halfon, in 1857, si respectiv pe reprezentantii bancilor Halfon, Hillel si Elias in 1872). Desi aceste proiecte (intre care s-a numarat si transformarea in 1865 a sucursalelor din Bucuresti (deschisa la 1861) si Galati (deschisa la 1856) ale Bancii Imperiale Otomane de la Constantinopole, care avea capital englez si francez, in Banca Romaniei, care a detinut pentru scurt timp dreptul de emisiune, la initiativa mai multor finantisti din tara, printre care si Iacob Loebel, cumnatul lui Iacob Marmorosch, numit primul director al bancii, in consiliul de administratie al careia a fost cooptat si Avram Halfon) au esuat, ele au pregatit calea pentru nasterea Bancii Nationale a Romaniei, infiintate la 1880.
     Manoach Hillel a avut 8 copii: Emanuel, o figura celebra a protipendadei bucurestene de la sfirsitul secolului al XIX-lea, Rachel, maritata cu Iosef Halfon, fiul lui Solomon Halfon, Isac, casatorit cu Regine, stranepoata lui Solomon Halfon, Gracia Veneziana, maritata cu Menachem Elias, Sarah, maritata Leon, Rebecca, maritata la Viena cu Marco Adutt, Helene, maritata cu Emanuel (Emil) Farchy, si Mathilde Mazal, maritata in 1875 la Paris cu Samuel Alfassa. Cei doi fii ai sai au infiintat o fundatie care a instituit fondul de premii si burse Hillel, primul de acest fel acordat vreodata Universitatii din Bucuresti, inceput in 1869 cu 100.000 lei aur dar ajuns in 1893 la 270.000 lei aur. Din acest fond, Universitatea a dat premii dar si burse. Intre laureati s-au numarat personalitati importante, precum Lazar Saineanu, care in 1887 a primit 5.000 de lei aur, ceea ce i-a permis sa plece 2 ani la studii in Franta (la Paris, la Sorbona si la College de France) si Germania (la Leipzig), unde si-a luat doctoratul in filologie cu o teza de folclor comparat(28), dar si Pompiliu Eliade, care in perioada 1892–1895 s-a aflat in capitala Frantei, la Ecole Normale Superieure, ca bursier Hillel, Nicolae Vaschide, care a primit premiul pentru lucrarea sa de licenta in filosofie despre senzatiile vizuale in 1894, Simion Sanielevici care a primit o bursa pentru a-si continua studiile in matematica la Paris in 1903 si Nicolae Cartojan care a fost premiat pentru un studiu de istorie literara elaborat in perioada studentiei in cadrul seminarului lui Ion Bianu, in 1910. Insusi Camil Petrescu a primit bursa Hillel intre 1914-1919. Au mai beneficiat Mihail Canciulescu, doctor in medicina la Craiova (1904), Victor Valcovici, profesor universitar de mecanica la Iasi si Timisoara (1906), medicul Victor Gomoiu (1910), Titu Vasiliu, doctor in medicina la Bucuresti, (1913), Titu Dinu, poet, dialectolog, filolog, folclorist și clascist, stins din viață prematur, la 31 ani, elev preferat al lui Ovid Densusianu care s-a bucurat de aprecierea lui Perpessicius, Dragos Protopopescu, anglist la Bucuresti (1915), dar si clujenii Radu Codreanu (1926) si Aristide Gradinescu (1934).
     Ca toti marii zarafi, Manoach Hillel facea si negustorie, fiind unul din primii posesori ai unor case de import si export. Dar nu numai la economia si cultura tarii a contribuit Hillel, ci si la imbunatatirea situatiei ei politice. Astfel, dupa Revolutia de la 1848, in Decretul din 14 iulie 1848 al Guvernului Provizoriu de numire a Sfatului Orasenesc Bucuresti, printre membrii recomandati il gasim şi pe Hillel B. Manoah. Numele lui apare si printre semnatarii procesului verbal al adunarii notabilitatilor Tarii Romanesti din 10/22 august 1848, care si-au exprimat increderea fata de continutul discursului lui Suleiman Pasa si au recunoscut Locotenenta Domneasca instalata in locul Guvernului Provizoriu(29). Iar atunci cind a fost arestat sub presupunerea ca ar fi ajutat pe revolutionari, in ajutorul lui a sarit nimeni altul decit Solomon Halfon, care i-a platit cautiunea pina la achitarea de orice acuzatii.
     Afacerile lui Manoach Hillel au fost continuate de fii sai, Emanuel si Isaac, insa Isaac a murit tinar (in 1881, la numai 33 de ani, ceea ce nu l-a impiedcat totusi sa lase in urma trei copii, toti cetateni francezi) asa incit Emanuel a ramas singurul care a dus mai departe numele Hillel Manoach in Romania. Pe Emanuel il gasim ca reprezentatnt al Caselor de bancă Foul et Cie si Camondo et Cie din Paris (ultima fiind sucursala bancii cu acelasi nume de la Constantinopole apartinind familiei mamei viitoarei sale cumnate Regine, Rebecca de Camondo) la 1875, dar si intre primii cenzori ai Bancii Nationale la infiintarea acesteia in 1880.
     In plus, stim ca Manoach Hillel a avut cel putin un frate, Israel, mentionat in decretul lui Grigorie al IV-lea Ghica din 1827. In Bucurestiul secolului al XIX-lea mai exista un negustor si bancher important, naturalizat si el la 1880, Leon Manoach (1844-1915), precum si doi frati, Iosef Leon Manoach (1831-1885) si Moise Leon Manoach (1840-1888), ambii negustori si bancheri, naturalizati in acelasi an 1880 (posibil sa fi fost frati si cu Leon Manoach). Nu stim exact care era legatura de rudenie dintre toti acesti oameni (daca exista vreuna) dar au fost cu totii personalitati cu un rol important in dezvoltarea economiei romanesti la acea vreme si de aceea merita amintiti aici.

Solomon Halfon (1790-1862)

     La fel ca Manoach Hillel, Solomon Halfon a fost unul din primii mari creditori sefarzi otomani stabiliti la Bucuresti (s-a nascut la Adrianopole si a venit in capitala valaha la 1828, impreuna cu familia). Tot la fel ca Hillel, a condus o vreme comunitatea sefarda din Bucuresti, a sprijinit revolutia de la 1848 si unirea Principatelor si a acordat statului valah si mai apoi Romaniei imprumuturi care au ridicat economia tarii, infiintind inca de la 1829, la numai un an de la sosirea lui la Bucuresti, in curtea hanului Serban Voda, acolo unde se va construi ulterior Banca Nationala a Romaniei, un birou de creditare premergator institutiei bancare care din 1832 se va numi “Halfon er fils”, care facea afaceri cu marile firme occidentale, ca Rougemont si Rothschild (cu care se va si inrudi). Stim ca numai in 1836 Halfon a finantat statul valah cu 2.860 de galbeni si 90.090 lei (vezi mai sus). De asemenea, a donat sume mari de bani la diverse institutii evreiesti si romanesti, inclusiv Academiei Romane, care a primit 50.000 de lei aur.
     Solomon Halfon a fost printre putinii care se ocupau de comert exterior in prima jumatate a secolului al XIX-lea, beneficiind de concesiunea accizelor si a exportului de lemne si sare(30) dar si de dreptul de a administra vamile Valahiei in perioada 1 ianuarie 1839 – 1 ianuarie 1842, impreuna cu dragomanul Sefragim, ca urmare a cistigarii licitatiei organizate in acest scop in 1838(31). Ca o recunoastere a meritelor sale, in 1835 a primit de la domnitorul Alexandru II Ghica (1834-1842) titlul de Pitar, care i-a dat dreptul de a purta caftan si de a poseda pamint. Despre el Constantin C. Giurescu spune: “Citam astfel pe Solomon Halfon, de la care s-a pastrat o scrisoare cifrata adresata lui la 17 septembrie 1830 de caminarul Stefan Hagi-Moscu, al carui rasunator faliment, in 1838, după ce i se protestasera cateva polite la Viena, a lovit pe multi bucuresteni ce-i incredintasera nu numai economiile lor, dar si zestrea fetelor, banii copiilor minori si, uneori, intreg capitalul […]”(32).
     Solomon Halfon a avut trei fii, Avram, Nissim si Iosef, care au continuat dinastia de bancheri evrei romani si conducatori ai comunitatii sefarde (respectiv Avram si Iosef).
     Avram Halfon (1808-1884) s-a casatorit cu Lea Policar, cu care a avut o fiica, Rachel, maritata Alfassa, si un fiu, Michel, nascut la Brasov in 1829 si decedat la Paris in 1890, casatorit la Constantinopole cu Rebecca de Camondo, cu care a avut 4 copii: Regina (maritata cu Isac Hillel Manoach), Salomon, Hortense (maritata cu Alexander Elissen) si Esther Ernestina (maritata cu un Moise Halfon, nascut la Bucuresti in 1851 si decedat in 1923, la Paris(33)). S-a bucurat de aprecierea domnitorului Al. I. Cuza, care l-a facut trezorierul sau si in aceasta calitate l-a luat cu el, alaturi de diversi ministri, in calatoria intreprinsa pina la Constantinopole pentru investitura sa, in iunie 1864. A participat la toate marile operatiuni bancare din Romania din timpul lui. In 1864, in numele unui grup de interese, Banca Halfon a contractat de la Banca Imperiala Otomana de la Constantinopole si de la Banca Openheimer din Paris un imprumut menit sa acopere unele cheltuieli ale statului si de la Banca fratilor Stern din Londra un altul pentru acoperirea deficitului bugetar. Aceste imprumuturi au deschis pentru statul roman acces la bancile din strainatate. Avram Halfon s-a numarat de asemenea intre membrii fondatori si ai consiliului de administratie al primei societati romanesti de asigurare, Dacia, infiintata in 1871 prin decret domnesc(34). In noiembrie 1879 a fost numit Consul General pro bono al Imperiului Otoman, aceasta calitate fiindu-i recunoscuta oficial de Printul (la acea vreme) Carol I.
     La fel ca Manoach Hillel, Avram Halfon nu s-a implicat numai in comert si finante ci si in cultura. Pe linga donatia facuta Academiei, a facut parte chiar dintre membrii Societatii de Cultura Israelita infiintata de medicul Iuliu Barasch in 1862.
     La rindul lui, Nissim Halfon (1820-1872), care si-a facut studiile si ucenicia la Constantinopole, la Banca familiei Camondo, s-a casatorit cu o alta Lea, fiica lui Abram Hilllel, cu care a avut o fiica, Rachel, nascuta in 1850 dar decedata la numai 25 de ani, si un fiu, Solomon Nissim Halfon (1854-1922), casatorit cu Eugenia, nascuta Mendel, naturalizat individual in 1880. La rindul lui, acesta a avut patru copii: un fiu, Nissim Rafael S. Halfon (1882-1955), care a continuat traditia conducerii comunitatii sefarde bucurestene, o fiica, Sarah, maritata cu H. Rizo, o fiica, Paloma, maritata cu Moscu Aser si un fiu Raul, decedat la numai 6 ani in 1894. La fel ca si fratele sau mai mare, Nissim Halfon a contribuit si la viata culturala a comunitatii, participind activ la dezvoltarea sistemului de scoli evreiesti. Astfel, impreuna cu nepotul lui, Solomon I. Halfon, dar si cu alti membri ai elitei sefarde, intre care si I.I. Manoach, a fost membu in Comitetului Scolii Primare de Baieti Talmud Torah, infiintata in 1861. Mai mult decit atit, in 1878, a infiintat impreuna cu sotia sa Scoala de fete “Nissim si Lea Halfon”. Piatra de temelie a noii cladiri (din fundatura Negru Voda) a fost pusa la 12 mai 1891, iar cladirea a fost finalizata in 1897. In comitetul scolii erau si Ernestine Esther Halfon (sotia lui Solomon I. Halfon), Sarah H. Rizo (fiica lui Solomon Nissim Halfon), Tamara L. Aser (sotia lui Lazar Aser), Moscu Aser si sotia sa Paloma (fiica lui Solomon Nissim Halfon)(35).
     In ceea ce-l priveste pe Iosef Halfon (1816-1876), care s-a casatorit cu Rachel, fiica lui Manoach Hillel, desi poate mai putin vizibil, a fost si el implicat in conducerea comunitatii serfarde, ca membru in Consiliul Repezentantilor Comunitatii. Din The Jewish Chronicle din 24 octombrie 1873 aflam ca Isidor Halfon, fiul sau cel mare, s-a casatorit cu o membra a familiei Rothschild, Sarah. Cel de-al doilea fiu, Solomon I. Halfon (1846-1913) a fost la rindul lui conducator al comunitatii sefarde din Bucuresti (1884-1914). În 1880 i s-a acordat împământenirea în mod individual. In 1890 a contribuit financiar la refacerea in stil maur, dupa planurile lui Grigore Cerkez, a sinagogii mari sefarde Cahal Grande (construita la 1819) iar in 1895 a instituit fondul Iosef Halfon donind 20.000 lei Universitatii din Bucuresti pentru burse si premii, dupa modelul fondului oferit anterior de bunicul lui Academiei Romane. De banii din acest fond au beneficiat diverse personalitati, de multe ori in combinatie cu burse din fondul Hillel. Acesta a fost cazul lui Nicolae Vaschide, care a ajuns la Paris în toamna anului 1895 pe baza unei burse din fondul Halfon dupa ce tocmai primise Premiul Hillel, sau al lui Victor Valcovici care a primit in 1907 premiul Halfon, la un an dupa ce primise Premiul Hillel. Solomon I. Halfon a primit Crucea Ofiterilor si Carol I i-a decernat titlul de Comandor. Sotia lui, Ernestine Esther (1850-1941), fiica lui Menachem Elias si a Graciei Hillel, si sora lui Jacques Elias, a fost doamna de onoare in suita reginei Elisabeta. Impreuna au avut doi fii: Iosef Halfon, nascut la Bucuresti in 1870 si decedat in Mexic in 1895 (in memoria caruia a fost instituit fondul acordat Universitatii din Bucuresti), si Menachem Halfon (1872-1952).
     Iosef Halfon a mai avut o fiica, Rebecca Mathilda, nascuta la 1859 dar decedata la numai 13 ani, un fiu, Leon (1865-1899), care apare pe lista celor naturalizati in 1880, un fiu Henri despre care nu au ramas informatii si o fiica Esther (1837-1898), maritata cu Lazare Semo, inhumata in cimitirul central din Viena, la fel ca familia Elias. In schimb, un Lazar Semo (1824-1880), foarte probabil sotul ei, este inmormintat in cimitirul sefard din Bucuresti, la fel ca si unul din fii sai (lor), Ezra (1857-1947). In plus, pe lista de evrei naturalizati individual la 1880 mai apare un Alex Halfon, bancher, foarte probabil tot membru al unei ramuri a familiei.

Sursa: https://www.flickr.com/photos/cam37/1305504257/
     Continuind traditia filantropica a familiei, Iosef Halfon a lasat prin testament cite 1.000 de franci scolilor evreiesti din Adrianopole, Salonic si Smirna.

     Pina inainte al doilea razboi mondial, portretele lui Solomon Halfon, Manoach Hillel, Solomon I. Halfon si Jacques Elias se gaseau la muzeul Camerei de Comert din Bucuresti.

Menachem Elias (1812-1892)

     La fel ca Manoach Hillel si Solomon Halfon, Menachem Elias a fost unul din importantii industrialisti si bancheri sefarzi din Valahia, si apoi din Romania, si tot la fel ca ei, a ramas pina la sfirsitul vietii supus otoman (doar unii membri ai generatiei urmatoare au primit naturalizarea). Mare parte din familia sa s-a retras la sfirsitul vietii la Viena, unde sunt de altfel inmormintati in cimitirul central al orasului, la fel ca Jacob Marmorosch, un alt important membru fondator al sistemului bancar din Romania, prin intermediul Bancii Marmorosch Blank, cea mai mare si mai longeviva banca romaneasca (1848-1951).

Sursa: http://baudenkmaeler.wordpress.com/2013/11/10/elias-mausoleum-zentralfriedhof-wien-xi/
     Despre afacerile lui Menachem Elias se stie mai putin. Cea mai cunoscuta este contributia lui la aparitia Hotelului Continental. Astfel, stim ca la 1885 Elias a cumparat de la Gheorghe Niculescu fostul Grand Hotel Brofft, construit la mijlocul secolului al XIX-lea pe locul casei banului Dimitrie Ghica, in care s-a nascut la 1816 omul politic si diplomatul Ion Ghica, si l-a transformat cu ajutorul marilor arhitecti ai vremii I. I. Rosnovanu si Emil Rittern Forster in modernul (la acea vreme) Grand Hotel Continental.
     Elias a avut o sora Ora, maritata Albachary, si o alta sora Perla, maritata Hillel (1817-1893, posibil cu Israel Hillel, fratele lui Manoach Hillel), ultima inmormintata alaturi de el in cimitirul central din Viena. Casatorit cu Gracia Veneziana Hillel (care a murit exact la o luna dupa el), a avut 4 copii: Abraham, casatorit cu Pauline nascuta tot Elias (dintr-o ramura paralela a familiei), Heinrich, casatorit cu Rachel, nascuta Russo, Ernestine Esther, casatorita cu Solomon I. Halfon, si Jacques, ramas burlac pina la sfirsitul vietii, motiv pentru care si-a si lasat intreaga avere (de altfel imensa) Academiei Romane, in scopul infiintarii unei fundatii care sa poarte numele tatalui sau, Menachem Elias, care sa acorde burse, sa contruiasca un spital, sa ajute scoli si fundatii caritabile evreiesti si crestine. (De altfel este singura mostenire care mai exista, atit Premiul Hillel cit si Fondul Halfon disparind in perioada interbelica). Iata un fragment din testamentul sau:
     Fundatia Familiei Menachem H. Elias, va avea ca scop de a intemeia, dezvolta sau ajuta institutiunile de cultura, de preferinta de cultura practica, precum si de opere de asistenta publica si de binefacere, ca de exemplu burse la copii saraci, cantine scolare, ajutorul saracilor de preferinta prin munca etc. In special va avea obligatia de a construi ti intretine in Bucuresti un spital cu cel putin o suta paturi in conditiunile cele mai moderne si perfectionate; acest spital se va numi: “Spital fondat de Familia Menachem H. Elias”. In acest spital se vor primi bolnavi de ambele sexe, israeliti si de orice alta credinta, se vor da consultatii si medicamente gratuite.(36)
     Jacques (1844-1923) a ramas de altfel cel mai cunoscut dintre fii lui Menachem Elias, desi in afaceri erau implicati toti cei trei frati. De pilda, in 1872 Abraham, Heinrich si Jacques au infiintat Banca “A. H. Elias” la Bucuresti (desfiintata in 1902) si Banca “Fratii Elias” la Viena (care si-a transferat operatiunile la Bucuresti in acelasi an, incetind operatiunile de la Viena).
     Atunci cind, in 1882, se infiinteaza la Bucuresti o societate de asigurari, “Nationala”, cu un capital de 3.000.000 lei, intre intemeiatori ii gasim pe I. Marghiloman, D. Sturza, Jacques M. Elias (care era si in consiliul de administratie), I.I. Manoach, Leon Halfon si Solomon Iosef Halfon. Societatea a monopolizat domeniul asigurarilor in Romania, reusind sa excluda concurenta reprezentata de societatea Azienda Assicuratrice di Trieste, adusa in tara si condusa intre 1857-1864 de nimeni altul decit Iacob Loebel, cumnatul lui Iacob Marmorosch(37). In 1895, Jacques Elias nu mai apare in Consiliul de Administratie al Societatii “Nationala”, dar il gasim, in schimb, in cel al Societatii de Asigurare si Reasigurare “Patria”.
     In plus, Jacques Elias este considerat a fi intemeietorul industriei zaharului in Romania prin investitiile facute in fabrica de zahar de la Sascut (din 1885). A investit in general in ferme si agricultura, dar si in diverse proprietati precum Hotelul Continental din Bucuresti (construit de tatal sau tot in 1885), noua imobile la Viena, doua mine de mercur in Dalmatia, actiuni la bursele straine etc.
     In timpul primului razboi mondial, Elias si-a reluat activitatea bancara luind parte la fondarea Bancii Generale a Tarii Romanesti, al carei conducator, si mai apoi proprietar, a fost pina la sfirsitul vietii.
     Pentru meritele sale industriale el a fost recompensat in timpul vietii de regale Carol I cu numeroase medalii (Cavaler si Ofiter al Ordinului Steaua Romaniei (1889, 1901), Ofiter si Comandor al Ordinului Coroana Romaniei (1891, 1909), Medalia „Meritul Comercial si Industrial” clasa a I-a (1913) etc), cu titlul de consilier, dar si cu incetatenirea individuala in 1880. A fost numit cetatean de onoare al Bucurestiului si postum membru de onoare al Academiei Romane (1993).

Mauriciu Blank (Blanco) (1848-1929)

     Mauriciu Blank s-a nascut la Pitesti, ca primul fiu al lui Leiba Blanco, descendent al familei sefarde Durrera el Blanco, venita in Valahia in secolul al XVIII-lea. A studiat la Viena si Leipzig, devenind primul om din Romania (pentru ca la vremea aceea nu era cetatean roman, fiind naturalizat abia in 1882) licentiat in comert si finante. Intors in Romania in 1863, Blank a fost angajat de Iacob Marmorosch, posesorul uneia din primele banci din tara, infiintata in 1848 si condusa pina in 1857 impreuna cu cumnatul sau, Iacob Lobel, cel care in 1865 a convins conducerea Bancii Imperiale Otomane din Constantinopole sa deschida o filiala la Bucuresti sub numele de Banque de Roumanie. In 1869, Marmorosch l-a facut pe Mauriciu Blank partener iar in 1870, cind s-a retras la Viena, unde a ramas pina la sfirsitul vietii, in 1904, i-a lasat practic toata afacerea.
     In 1874, banca a fost redenumita Marmorosch, Blank and Co., avind la vremea aceea sediul in Str. Lipscani, un capital de 172.000 lei, si doar drept de imprumut. Curind a ajuns cea mai importanta banca dupa cea nationala. In 1877 Banca Marmorosch, Blank and Co. Bank a finantat campania militara a guvernului roman in razboiul de independenta.
     In 1905, banca a fost transformata in societate pe actiuni, cu un capital social de 8.000.000 de lei, francez, german, maghiar si romanesc, extins apoi la 125.000.000 lei. Mauriciu Blank a reformat banca si a transformat-o intr-o puternica institutie de credit pentru comert si agricultura, implicata in exportul de produse agricole si importul de marfuri. Banca a devenit actionar la o serie intreaga de intreprinderi (Vulcan, in 1908, fabrica de bere Luther, in 1911 etc.) si s-a implicat in subventionarea de lucrari publice precum drumuri, cai ferate, care au ajutat implicit la dezvoltarea comertului. In 1912, Aristide Blank, fiul lui Mauriciu si directorul din acel moment al bancii, a fost invitat sa faca parte din comisia de infiintare a Academiei de Studii Economice(38). Intre 1915-1923, perioada in care era cea mai puternica banca comerciala din Romania, s-a construit si noul sau sediu din strada Doamnei. In 1920, Banca a infiintat Atelierele Grafice „Cultura Nationala” care au fost apoi vindute statului, in 1930, intrind in regia Monitorului Oficial si imprimeriilor statului(39). In anul 1923, banca avea 25 de sucursale in Regat si patru externe: Paris, Instanbul, Viena si New York.
     De altfel, Banca Marmorosch Blank a fost unul din initiatorii si actionarii fondatori ai companiei Air France, prin intermediul Companiei de Navigatie Aeriana Franco-Romana, infiintata la 23 aprilie 1920 de catre Aristide Blank (cu banii bancii) si Pierre de Fleurieu (cu experienta in domeniul aviatiei), transformata mai apoi in Compania Internationala de Navigatie Aeriana in 1925, si respectiv in Air France, dupa unificarea cu alte patru companii in 1932 si nationalizarea din 1933(40). Compania de Navigatie Aeriana Franco-Romana avea sa inaugureze, in 1922, prima linie comerciala intercontinentala, Paris-Istanbul, cu escala pe Aeroportul Baneasa.
     Ca urmare a crizei economice mondiale din 1930, Banca Marmorosch Blank a intrat in incapacitate de plata si stare de faliment. Banca Nationala a Romaniei a intervenit puternic pentru a salva banca, preluindu-i debite insolvabile si acordindu-i credite preferentiale. Ulterior, Banca Marmorosch a obtinut concesiunea pentru desfacerea de tutun si sare si a reusit astfel sa se mentina pina in 1948 (anul implinirii a 100 de ani de la infiintare), cind a fost nationalizata. Chiar nationalizata, Banca a mai continuat sa functioneze pina in 1951(41). In 1949 o gasim in Raportul Anual al Liniilor Maritime Americane ca partener de afaceri pe anii 1907-1912, 1914-1915, 1917-1930(42).

Mari contributori la dezvoltarea culturii:
Leon Alcalay (1847-1920)

     Leon Alcalay a fost unul din marii librari, anticari, editori si tipografi ai Bucurestiului. In 1864, la numai 17 ani, a infiintat doua rafturi cu carti la intersectia Podului Mogosoaiei cu viitorul Bd. Elisabeta(43). In 1867, cind pe locul respectiv a inceput constructia Hotelului Herdan (devenit in 1873 Grand Hotel du Boulevard), si-a mutat pravalia peste drum de Legatia Rusa, pe locul casei boierului Filipescu, unde se afla azi cladirea Casei de moda Venus(44).
     Cum arata Calea Victoriei in 1871 stim de la Constantin Bacalbasa (din Bucurestii de altadata, 1871-1884, vol. 1, ed. II, Editura Ziarului Universul, Bucuresti, 1935, p. 56):
     In 1883 Leon Alcalay a deschis un mare magazin de anticariat, librarie si papetarie la parterul Grand Hotel du Boulevard in locul magazinului de covoare Haas. Alcalay a infiintat apoi si o editura; in 1899, Casa de Editura a Librariei Alcalay a cumparat colectia Biblioteca pentru toti, initiata in 1895 de editorul Carol Müller, sub inspiratia colectiei germane de buzunar Universal Reklam Bibliotheck din Leipzig. Perioada Alcalay a colectiei, inceputa cu numarul 179 si intinsa pe un sfert de secol, a fost acoperita de Editura Librariei Leon Alcalay, Editura Librariei Universale „Leon Alcalay” si Editura Librariei „Universala” Alcalay & Co. Coordonarea colectiei a fost asigurata de A. Alecsandrescu-Dorna, Victor Anestin, Haralamb G. Lecca si Vasile Demetrius. Cea mai indelungata coordonare a asigurat-o Vasile Demetrius (1923-1942). Consilieri ai colectiei, de la nr.1000, au fost I. Al. Bratescu-Voinesti, Al. Vlahuta si I. L. Caragiale. In intervalul dintre cele doua razboaie mondiale ritmul publicarii numerelor a slabit, dar, practic, nu a existat niciun an fara aparitii in aceasta colectie. In 1940, urmasii lui Leon Alcalay au vindut libraria lui Remus Cioflec. In intervalul 1943-1949, Biblioteca pentru toti a fost preluata de Editura Socec(45).

Mauriciu Cohen Lanaru (1849-1928)

     Compozitor, violonist, cronicar musical, cintaret, profesor de muzica, Mauriciu Cohen Lanaru s-a nascut la Bucuresti. Dupa absolvirea Conservatorului local si-a continuat studiile de armonie si contrapunct la Milano si pe cele de canto, vioara si compozitie la Paris, unde a invatat cu Massenet, Dubois si Georges Bizet, care ii aprecia in mod special talentul. A functionat o vreme ca prim violinist al Teatrului Odeon din capital franceza si a scris cronici muzicale pentru Le Figaro, colaborare pe care a continuat-o si dupa ce s-a intors in tara. La Bucuresti a scris romante, coruri pe versurile lui Alecsandri, muzica de camera (sonate, lieduri), opere pentru teatru liric cu vizibile influente folclorice romanesti (Mazeppa, In ajunul nuntii, Mesterul Manole si Insula florilor, care putea fi vizionata in 1899 la Gradina de Vara “Mitica Georgescu” in interpretarea Trupei “Aron Leon Bobescu”). A publicat critica muzicala in ziare precum Universul, Romanul, Literatorul, Timpul, fiind prieten cu multi scriitori de marca ai vremii. A fost profesor de muzica la scoala Elena Doamna, unde a infiintat catedra de canto. A fost, de asemenea, membru al Societatii Americane a Compozitorilor si este considerat pina astazi suficient de important pentru a fi inclus, de pilda, in bibliografia obligatorie a cursurilor de pian de la Escola de Música da Universidade do Estado de Minas Gerais in Brasil. Despre el stim ca la 1900 avea in proprietate o casa pe Str. Carol I, la numarul 93, la numai doua case de Leon Alcalay (nr.97)(46). De altfel la editura lui Alcalay si-a publicat Cohen Lanaru partiturile de muzica religioasa iudaica pentru “solo hazan” scrise in 1910 si reunite sub titlul Tehilot Israel. In plus, o serie intreaga de melodii sinagogale in versiunea adaptata de el inca se mai cintau inca in Templul Spaniol din Bucuresti chiar si dupa al doilea razboi mondial, demonstrind posibiltatea ca un artist minoritar sa contribuie in egala masura atit la dezvoltarea culturii sale cit si a celei majoritare.

Alti contributori sefarzi la dezvoltarea culturii romanesti

     Desi nu ne vom opri asupra lor, merita amintiti aici si alti mari artisti, muzicieni, oameni de litere sefarzi fara de care cultura – dar si stiinta – romana ar fi fost mult mai saraca: Alexandru Vona, Raoul Siniol, Ezra Alhasid, Clara Haskil, Filip Lazar, Leon Algazi, Dan Mizrahi, Alexandru Mandi, Jacob Levy Moreno, Nicolae Cajal, David Emmanuel, Alexandru Finti, Moscu Alcalay, Mihail Caffe, etc.
     Despre comunitatea sefarda din Turnu Severin a scris Haim Ghiuzeli aici: http://www.bh.org.il/database-article.aspx?48720 .

Note
     (1) Eugen Bernard Denize, “The Sephardic Jews in Wallachia and Moldova, Sixteenth to Nineteenth Centuries,” in Paul Cernovodeanu (ed.), The History of the Jews in Romania, vol. 1, From its Beginnings to the Nineteenth Century, Goldstein-Goren Diaspora Research Center, Tel Aviv University, 2005, p. 62.
     (2) Bulent Senay, “Communal Autonomy of the Jewish Millet in the Ottoman-Turkish Tradition” in Studia Hebraica no.6/2006, Editura Universitatii din Bucuresti, p. 81-82.
     (3) http://www.geschichteinchronologie.ch/ottoman/EncJud_juden-in-Istanbul04-1600-1800-ENGL.html
     (4) Naim Guleryuz, http://www.turkishjews.com/history/life.asp
     (5) Idem.
     (6) Izvoare si Marturii despre Evreii din Romania (IMER), Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din Romania al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, no. II/2, p. 228.
     (7) Bulent Senay, “Communal Autonomy of the Jewish Millet in the Ottoman-Turkish Tradition”, p. 79-80.
     (8) Eugen Bernard Denize, “The Sephardic Jews in Wallachia and Moldova, Sixteenth to Nineteenth Centuries,” p. 63.
     (9) M. A. Halevy, Comunitatile evreiesti din Iasi si Bucuresti pina la zavera (1821), Sinai – Anuar de Studii Judaice, III, Bucuresti, 1931, p. 16.
     (10) IMER III/2, p. 19.
     (11) Idem, p. 492-493.
     (12) Idem, p. 34-35.
     (13) Idem, p. 150-151.
     (14) Idem, p. 396.
     (15) Idem, p. 401-402.
     (16) Vezi http://www.ucl.ac.uk/library/special-coll/mb-gaster.shtml.
     (17) IMER II/1, p. 32.
     (18) Idem, Studiu introductiv, p. XL-XLI , p. 60-61.
     (19) IMER III/2, p. 261-262.
     (20) http://www.centropa.org/photo/izak-nassi
     (21) Baruch Tercatin, Lucian Zeev Herscovici, Prezente rabinice in perimetrul romanesc, sec. XVI-XXI, Hasefer, Bucuresti, 2008, p. 80.
     (22) Vezi http://genforum.genealogy.com/elias/messages/311.html
     (23) Vezi http://www.deseretnews.com/article/314582/DEATH--DEVORA-J-SHABTAI.html?pg=all
     (24) IMER III/1, p. 548.
     (25) IMER III/2, p. 131.
     (26) Idem, p. 147, 174, 300-301.
     (27) IMER III/2, p. 131.
     (28) A. Zimbler, http://archive.is/Vje9Q.
     (29) IMER III/2, p. 491-492, 497.
     (30) Idem, p. 132.
     (31) IMER III/2, p. 176.
     (32) Constantin C. Giurescu, Istoria Bucurestilor din cele mai vechi timpuri pina in zilele noastre, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 168-169.
     (33) Vezi http://www.geni.com/people/Mo%C3%AFse-Halfon/6000000008397407230.
     (34) Enciclopedia Romaniei, 1943, volumul IV, p. 671
     (35) Vezi cronologia.
     (36) Benes Avital, Evreul Jacques Elias (1844 -1923). Testamentul. Ieri, azi, mâine..., Bucuresti, f.e., 1993, p. 27-43.
     (37) Enciclopedia Romaniei, p. 672.
     (38) Ion Gh. Roşca, „Începuturile învăţământului superior economic din România. ASE la 98 de ani”, în Economistul nr.11, 4 aprilie 2011
     (39) Dr. Avram Rosen, Participarea evreilor la dezvoltarea industrială a Bucureştiului din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea până în anul 1938, op. cit., p. 78.
     (40) http://www.roumanie.com/Entreprises_roumaines-Aviation_Compagnie_Franco-Roumaine_Navigation_Aerienne_Air_France-A495.html, http://www.d13-th.ro/forum/index.php?topic=3040.0
     (41) http://www.arhivelenationale.ro/images/custom/image/Pdf-uri/DJAN-uri/DMBAN_fonduri_si_colectii_date_in_cercetare.pdf
     (42) www.rsm.nl/portal/page/portal/RSM2/attachments/pdf1/archief_alfabetisch2.pdf
     (43) Gheorghe Parusi, Cronologia Bucurestilor, p. 285
     (44) Florin Sinca, Din istoria politiei romane, RCR Print, Bucuresti, 2006, p. 192
     (45) http://www.edituraminerva.ro/istoric.php
     (46) http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/07/strada-carol-i-vadul-comercial-la-19001/


Autor: Felicia WALDMAN
© Copyright 2014. Toate drepturile rezervate. Contact: Felicia WALDMAN Creat de IDEE